why am I here?
despre brainrot, alternative și o provocare pentru ziua de duminică
O prietenă îmi arăta recent metoda ei de a-și limita timpul pe rețele: o aplicație care, de fiecare dată când încerci să intri inconștient pe Facebook sau Instagram, îți pune întrebarea: why are you here? Ai 50 de secunde să te gândești și să răspunzi, abia apoi poți intra. O întrebare existențială e cel mai eficient antidot pentru dorința de a intra pe rețele de socializare, locul unde ne ducem fix ca să scăpăm de greutatea existenței.
Eu folosesc limitarea timpului din aplicație pentru a-mi scurta timpul în care fac scroll infinit. Dar mi-e clar că suntem prinși cu toții în mreaja rețelelor, în această cursă infinită pentru dopamină. Excepțiile sunt rare și fascinante, iar oamenii care renunță la smartphone în favoarea unui dumbphone, adică telefon care nu se conectează la internet, devin personaje de articole. De exemplu, scriitorul superstar Yuval Noah Harari sau acești adolescenți despre care tot scrie New York Times.
Dacă mă întrebați pe mine (deși nimeni nu mă întreabă lol), social media e încă o idee bună, stricată de pofta nemăsurată a unora pentru putere și profit. Sunt pe rețele de mai bine de 10 ani, de pe la începuturi. Atunci aveam câteva sute de „prieteni” și postam chestii din entuziasm, pentru puținii oameni care ne urmăreau acolo.
Azi simt că existența mea pe rețele a devenit o muncă, o piatră sisifică. Un spațiu în care există de toate, prea multe; în care conversațiile sunt lipsite de nuanțe, în care e tare ușor să greșești și în care ai puține șanse să te faci auzit.
Cred că cel mai bine redă sentimentul acest cântecel de Bo Burnham, din minunatul și visceralul lui film INSIDE.
Pe rețele sunt în competiție cu toate brandurile din univers și cu influencerii, pentru care postatul este un job plătit. Tot mai des pe mă simt inconfortabil cu felul în care exist pe internet și există internetul. Mă deranjează că Facebook, Instagram și WhatsApp aparțin aceluiași om, iar eu uneori am senzația că lucrez gratis pentru el.
De când cu TikTok, existența pe rețele a intrat în modul turbo. Ingineri și designeri muncesc zi de zi ca să ne capteze atenția și să creeze dependență.
Nu-mi place nici noul termen pentru tot ce se postează - „conținut”. De parcă gândurile și fotografiile mele sunt o umplutură pentru un vid fără fund.
Nu sunt hater. Cred că rețelele pot fi și bune. Acolo te poți conecta cu cei dragi, ideile ajung mai ușor în lume, chiar sunt salvate vieți, sunt create mișcări. Dar cred că în 2025 rețelele sunt atât de suprasaturate, încât uneori doar avem senzația că schimbăm ceva postând despre asta. Că roboții și conturile false le-au transformat într-un joc pervers din care au de câștigat tiranii. Că algoritmii ne amplifică vocile doar către cei care deja cred în ceea ce spunem. Că la nevoie, chiar dacă facem mișto de ei, suntem cu toții un pic ca cei câțiva fani ai lui Călin Georgescu care s-au trezit singuri la protest, strigând „unde-s toți cei de pe rețele?”.
Cred că relația noastră cu social media și internetul e stricată și trebuie să se schimbe. Vreau să cred că brain rot are leac. Nu am soluția perfectă, dar deocamdată cred că putem face câțiva pași înapoi, înspre formatele mai lungi, înspre blogosfera glorioasă a deceniului trecut. Așa cum sistemul educațional din Finlanda a trecut recent înapoi la cărți și a renunțat la ecranele tabletelor, cu care se lăudau acum câțiva ani.
Pentru mine de ceva timp acest spațiu este Substack, locul în care vreau să vă invit.
E cea mai bună platformă? Probabil nu. Va ajunge într-o zi la fel de malefică ca celelalte? Posibil. Dar deocamdată e un instrument simplu și ușor, similar cu blogurile personale, care permite și monetizarea pentru autori.
Ce să aștepți de la blogul meu, pe care l-am numit mixed feelings?
Cam asta, niște sentimente amestecate. Mai exact, o postare în fiecare sâmbătă, pe care o poți citi aici, dar cel mai bine e să te abonezi ca să-ți ajungă direct pe email.
În ce limbă?
În română, cu mici excepții. Pentru că se scrie suficient în engleză. (Apropo, primesc cu drag recomandări de Substacks în română!)
Ce fel de postări?
Texte de opinie, tablete, scurte eseuri, câte-o poezie pe ici-colea. Îmi doresc ca acesta să devină un spațiu de discuții, dar și un fel de arhivă pentru ce mai scriu.
Dacă ai dat din cap până aici, mai am două provocări pentru tine.
O să mă bucur mult dacă îmi vei scrie în comentarii despre relația ta cu social media sau vei povesti și altora despre acest spațiu. Asta probabil mă va motiva chiar să scriu în fiecare sâmbătă :)
Odată cu această promisiune, vreau să mai fac un pas înspre însănătoșirea relației mele cu internetul - să nu stau pe social media duminica. Un fel de no social media Sunday (de ce totul sună mai bine în engleză?!). Nimic strict, că nu mă împac prea bine cu fructul interzis. Doar las telefonul în altă cameră, îmi umplu ziua cu activități ca cititul, plimbatul, întâlnirile cu prietenii, mersul la muzee sau cafenele. Nici nu-mi pică cerul în cap dacă deschid Instagramul din automatism pentru 5 minute. Dar încerc să-mi amintesc că nu-mi face bine, că mintea și corpul meu sunt mai sănătoase dacă nu fac asta. Am testat asta câteva duminici și îmi place. Așa că, dacă poți și vrei, putem încerca să facem asta împreună.
La final, un fel de poezie pe care am scris-o în una din nopțile fără somn în martie:
știri și poezii cinci drone rusești au omorât zece oameni scroll poezie despre gâște sălbatice și locul tău în lume scroll doi moșnegi senili decid soarta planetei scroll poezie despre lună scroll o mie de oameni și-au pierdut casa pentru a doua oară scroll poezie despre femei și puterea lor nesecată scroll oamenii fără case sunt alungați, n-ai casă, n-ai dreptul să exiști scroll un cuțit care taie-n carne vie scroll un plasture care pansează rana scroll două emisfere luptă una cu alta scroll scrollul e infinit, la fel ca știrile cu morți și sfârșitul lumii noroc că și poeziile sunt aici
Si eu mi am setat duminicile fara internet. Deja al doilea an. Observ ca se primește la început, apoi uit, apoi devine “inevitabil”…
Și pentru mine uite că social media a devenit un soi de sac fără fund. Am obosit de pagini care îmi tot vând produse, indiferent de subiect: curs de fotografie, program de nutriție, rețete de torturi etc; dar și de experți amatori care care se dau oameni cu experiență.
De altfel, am început să simt că distribuirea de postări sau istorioare, a devenit ca un film gratuit pentru ceilalți. Divertisment!
Efectiv o fac mult mai rar în ultimii 2 ani.