Tu ce ești gata să faci ca să supraviețuiești?
Trecutul ni se întâmplă și azi
Acum doi ani au fost publicate listele cu basarabenii deportați în Siberia în 1949, câteva zeci de mii. Atunci le-am descărcat fără ca să mă gândesc prea mult și mi s-a blocat calculatorul — fotografiile cu listele celor deportați cântăreau vreo 200 de gigabaiți.
Tresăream de fiecare dată când vedeam un nume cunoscut. Pe listă erau oameni reali, pe care i-am văzut prin sat sau care mi-au fost profesori.
Știu că nu e un subiect sexy, pare că s-a întâmplat demult și nu cu noi. Dar mă gândesc la deportări de fiecare dată când nu-mi găsesc locul, mă gândesc la foametea pe care au trăit-o bunicii mei de fiecare dată când mănânc mai mult decât ar trebui. Știu că sunt legate — acest studiu arată cum și astăzi materialul genetic păstrează urmele foametei prin care au trecut strămoșii noștri.
Mă întreb cum au supraviețuit și știu că eu aș fi avut puține șanse.
Recent am tresărit din nou, când am găsit numele de fată mare al bunicii mele pe o altă listă cu deportați. Încă n-am reușit să aflu dacă era străbunicul meu, dar am avut o discuție cu mama despre asta.
Își amintea povestea bunicului unei prietene de-a ei din copilărie. Le-au bătut la ușa casei la miez de noapte, el s-a sculat să deschidă și nu l-a mai văzut nimeni niciodată. Aveau casă mare și frumoasă, livadă de nuci și patru copii. Pe mama copiilor o chema Marița. Mai târziu au scos-o din casa cu tot cu copii, iar casa au confiscat-o și au transformat-o în ceva clădire publică. Femeia și-a construit o cocioabă pe malul râpii și a trăit acolo cu cei patru copii până i-a dat la calea lor.
Am vrut sa aflu și ce-a fost după foamete și deportări. Mama s-a născut în 1966 și și-a trăit tinerețea în anii de aur ai URSS. Cum s-a împăcat tinerețea frumoasă și abundentă a mamei cu tinerețea infernală a părinților ei?
Cum, dacă toată lumea știa ce s-a întâmplat, s-a ajuns la atâta acceptare față de ruși?
Mi-a răspuns cam așa.
În primul rând era frica. Mulți dintre cei care supraviețuiau deveneau cei mai înfocați activiști comuniști, membri de partid și de colhoz. Chiar dacă familia le-a fost deportată sau omorâtă de cei la care se închinau.
Apoi, era tăcerea. Despre foamete, deportări și teroare nu se vorbea deloc. „Era pentru noi ca o poveste”, spune mama. Iar cei care au trecut prin asta nu atingeau niciodată subiectul.
Și desigur, propaganda. În cărți și în filme cei deportați erau dușmani, chiaburi și bandiți care omorau oameni simpli și muncitori. Iar publicul credea.
Mă întreb dacă unii știau și țineau minte, acolo, în adâncul sufletului. Sau poate se convingeau că așa e mai bine și dreptatea nu e de partea lor, așa cum unii oameni reușesc să se convingă de neadevăruri ca să treacă testul poligrafului. Pentru victime e mai ușor să se convingă că abuzul nu li s-a întâmplat decât să confrunte realitatea dureroasă. Mintea umană e capabilă de multe, inclusiv de rescrierea istoriei și a propriului adevăr, mai ales de dragul supraviețuirii.
***
Am tresărit și când am văzut aceste imagini pe internet zilele astea. Sunt ucraineni care trăiesc pe teritoriile ocupate de ruși în ultimii ani, care primesc pașapoarte rusești și sunt nevoiți să le accepte. Pașaport rusesc plus mesajul „Donețk e Ucraina”, „Asta nu e alegerea mea” sau „Suntem mai mulți”. Oamenii își exprimă durerea cum pot, pe ascuns probabil, postând fotografiile anonim pe internet, în timp ce în fiecare zi sunt nevoiți să se uite la televiziuni rusești, să interacționeze cu funcționari și să asculte despre noua lor patrie minunată. Aceeași luptă pentru supraviețuire se întâmplă și azi.
M-am gândit că dacă acum doi ani rușii ar fi reușit să ocupe și Moldova, probabil ai mei ar fi fost într-o situație similară. Și sper că ar fi făcut orice ca să supraviețuiască.
