Toate viețile mele netrăite sunt perfecte

Despre seducția unui nou început

Scriu de la geamul unui apartament închiriat pentru o săptămână într-un oraș frumos din nordul Spaniei. Mă regăsesc aici tot mai des în ultimii ani și uneori nici nu-mi explic cum am ajuns. Pur și simplu se întâmplă, de parcă mă teleportez. Am fost aici și în august, și în mai, și în august anul trecut. De fapt, călătoriile mi-au intrat în sânge, sunt la fel de naturale ca spălatul pe dinți și prima cafea a zilei.

Când eram mică singurul loc în care călătoream era la Bălți, la 15 km distanță și o oră cu autobuzul de la 6 dimineața, iar când ajungeam la Chișinău în excursie mă simțeam pe alta planetă. De aceea, când am crescut luxul suprem a fost să pot să merg oriunde-mi doresc, oricând îmi doresc. Între 20 și 30 de ani aproape în fiecare an de ziua mea făceam câte o escapadă, era cel mai frumos mod de a sărbători. Așa am mers la muzee, am trăit aventuri, am legat sau pierdut prietenii, mi-am prăjit pielea pe nisip și l-am cunoscut pe R. și țara mea adoptivă.

Călătoresc în continuare, chiar dacă mai puțin și mai local. Îndeletnicirea și-a pierdut din luciu, și pentru că e tot mai greu să ai o experiență diferită de cea oferită de ghidurile turistice, să cunoști în profunzime oamenii și problemele locului. De fapt, de multe ori ca turist ești parte din problema locului, așa că sunt atentă la unde călătoresc și cum o fac, încerc să nu strivesc corola de minuni a lumii.

Dar de fiecare dată când sunt într-un loc nu pot rezista tentației – îmi imaginez acum ar arăta viața mea acolo. Deschid site-ul cu imobiliare și mă uit la chirii. Merg pe stradă și sunt sigură că aș putea veni la yoga anume în acest studio, că aș face voluntariat în această grădină comunitară și aș cumpăra fructe de aici, de la colț. M-aș muta aici și aș deveni imediat parte a comunității, aș învăța limba, mi-aș cunoaște toți vecinii și chelnerița de la barul de jos — aș intra în fiecare dimineață și ar ști ce să-mi dea dintr-o privire.

Începând de la zero, aș putea să fiu o versiune a mea mai bună, una care n-a existat niciodată și pentru care aici condițiile vor fi în sfârșit, optimale. Voi înflori. Sau poate chiar, ca niciodată, voi prinde rădăcini.

Tentația unui nou început e așa de mare, încât versiunea mea ideală, cea care are mereu inboxul pe zero, pare tangibilă. Senzația e amestecată cu frică, la fel ca foaia albă de word și cursorul care bate în ritmul inimii, dar viața viitoare și perfectă e posibilă, în sfârșit. Viciile și problemele, procrastinarea vor rămâne în urmă, în locul vechi în care aparțin. Ca o dimineață luminoasă, în care te trezești cu energie și cu siguranța că azi, în sfârșit, vei bifa tot ce ai de făcut.

Știu deja refrenul cu „nu poți fugi de tine”, wherever you go there you are. Știu că acest loc nou nu mă va salva de mine însămi, dar mi-e greu să rezist acestei seducții, posibilității. O dată mi-am făcut curaj și am calculat – m-am mutat în 9 ani de 7 ori, iar de două ori chiar am schimbat țara. Sunt balanță, se poate să dau vina pe stele? Care e locul de pe terra cu cel mai bun echilibru pentru mine?

Iar eu am multe vieți lăsate în urmă. Nu doar satul meu, ci și orașul în care am mers la liceu, apoi Iașiul, Chișinăul, Barcelona, Cambrils, și poate în curând și Madridul. Toate aceste locuri în care am trăit au rămas înghețate în capul meu și sunt mereu surprinsă să le re-descopăr: parcă-s la fel, dar ceva imperceptibil s-a schimbat acolo pentru totdeauna.

Mi se pare o mare nedreptate să nu pot locui în toate simultan, și încă în câteva în care n-am locuit niciodată, Paris, Dublin. Să am prieteni în toate și o viață despre care s-ar putea scrie o carte diferită. În una aș fi profesoară și aș merge la lucru cu bicicleta, în alta aș lucra la corporație, aș investi la bursă și aș țopăi la concerte în fiecare weekend, în alta aș lucra la o florărie și aș face prăjituri de casă pe care le-aș vinde pe Instagram. Toate aceste vieți netrăite, imaginare și atât de perfecte, care nu se vor întâmpla niciodată.

În timp, am învățat că doar lucrurile nefăcute rămân perfecte. Dar ce bucurie, noroc și privilegiu să le fi visat măcar, să le văd la alții prin geamul deschis al apartamentului, să le trăiesc cu ochii minții.

Și ce deliciu să știu cu siguranță că undeva, într-un colț de lume, o persoană fix așa ca mine își imaginează și-și dorește viața mea, cea reală, de acum. Se imaginează călătorind și scriind acest text din acest apartament închiriat într-un oraș frumos din nordul Spaniei.

Deborah DeWit, Making Beds