To post or not to post?
despre fructul interzis
Prima dată am ținut post în anul doi de facultate. Împărțeam camera de cămin cu patru fete foarte minunate și foarte religioase, și încercam din răsputeri să-l găsesc pe Dumnezeu. Mâncam la cantină sau ce primeam de acasă și împărțeam totul cu ele. Am decis să încerc și postul. Până a trebuit să merg singură la prima spovedanie și am aflat direct de la sursă că „postul nu-i doar despre mâncare”. Când am povestit sub sutană că am prieten și am folosit vreo trei metafore îndoielnice ca să-i explic ce fac cu el, popa a zis că nu mă poate împărtăși și mi-a dat un fel de temă pe acasă compusă din mătănii și rugăciuni. Am mers direct la cantină și mi-am înfipt dinții într-o pulpă de pui.
Dumnezeul pe care-l căutam eu nu era acolo.
A doua oară am ținut post anul ăsta, din motive mai puțin grandioase. Mai degrabă ca experiment. Gătesc oricum mai mult legume și m-aș fi conectat mai mult cu ai mei de acasă, care țin postul Paștelui în fiecare an. Ne-am înțeles să împărtășim rețete și idei. Într-o lume deja obsedată de ce mănâncă fiecare, cu un miliard de stiluri de alimentație și altul de tulburări alimentare, am decis să mai încerc o dată. N-am spus la prea multă lume, știam că de după orice colț poate sări un nutriționist amator care să-mi strige la ureche: UNDE-I PROTEINA???
Primele săptămâni au mers binișor. Am cumpărat multe fructe și legume, verdețuri și toate plantele după pofta inimii. Oricum aproape că nu mâncam carne sau lactate. Mai mult ouă la micul meu dejun și pește din când în când.
Deși găteam și mâncam „echilibrat”, așa cum e la modă, cu tot cu proteine (mulțumesc, Dumnezeul fasolelor și al năutului), simțeam tot mai mult, cu fiecare zi, tentația fructului oprit.
Dacă înainte de a ține post mâncam ce voiam și-mi vedeam de treabă, în cadrul experimentului meu, după vreo două trei saptămâni, nu mă puteam gândi decât la următoarea masă. Ce să fac ca să fie și bun, și să arate bine, și să mă țină sătulă? Oare am voie miere? Citeam fiecare etichetă, ca să văd dacă nu cumva aceste chipsuri au lactoză sau zer, sau albuș, sau orice alte deșeuri s-au găsit în plus pe la fabrică în ziua aia?
Gândurile despre mâncare au devenit copleșitoare, nu pentru că mi-ar fi fost foame, ci pentru că mâncarea era interzisă, resitricționată. Încă un roi la cele care deja-mi bâzâie în minte în mod normal.
Așa că într-o dimineață mi-am fiert două ouă și le-am mâncat. La prânz mi-am făcut o cafea mică și am mâncat și un pătrățel de ciocolată uitată prin debara, probabil cu lapte. Who cares? Adevărul este că I care. Știu că industria exploatării animalelor e violentă și trebuie regândită. Dar mai știu că asta nu e doar misiunea mea, că fac cât pot ca să mențin căpuceanul sănătos și trupul hrănit. Cred că trebuie să avem mai multe opțiuni alimentare care să nu fie rezultatul cruzimii omenești, astfel încât să nu mă simt încolțită când intru într-o cafenea și vreau o prăjitură sau o salată.
Poate veți zice că am eșuat în experimentul meu. Posibil. Dar am învățat câte ceva despre mine. Și anume că, dacă aș fi fost în locul Evei, și eu i-aș fi întins un măr lui Adam. Apoi l-aș fi pus să le scuture pe toate de pe copac, am fi făcut împreună o tartă de mere, niște compot și câteva borcane de gem.
Ce rost are paradisul dacă nu te poți bucura de el?
Salut Anastasia. Proteina la maturi e ”overrated”, pentru că necesitățile sunt mai mici decât consumul zilnic. Doar cei care sunt sportivi de performanță, bolnavi sau în recuperare medicală ar putea avea nevoie de un aport sporit, pentru că proteina are rolul de a construi/reface țesuturile traumate. În rest, ai proteină suficientă în stoc și din toate produsele vegetale pe care le consumi, dacă îți plac.
Altceva este senzația de sațietate pe care ți-o oferă bucatele care conțin proteină și grăsimi. Fără ele te simți cumva mereu flămând, neîmplinit parcă.
Și da, „fructul interzis” e o tentație care poate copleși. Alternativa e să nu-ți interzici nimic. Și atunci când nu-ți interzici, e simplu să nu consumi anumite produse (din varii motive - ideologice, fiziologice, sau spirituale).
Pe exemplul meu, deși nu consum carne de vreo 25 de ani, nici lactate de vreo 10 ani, eu niciodată nu mi le-am interzis. Adică, dacă nu aș avea altceva de mâncare, sau dacă mi-aș dori la nebunie un pui la rotișor, cred că l-aș mânca. Aș rămâne cu simțul de vină, dacă ar fi un pui de duzină, dar mai puțin dacă ar fi un pui de casă.
Eu când sunt în Moldova, mi-i poftă de papanași cu smântână și dulceață, sau clătite cu brânză și stafide, servite tot cu smântână. Mănânc să mă satur, apoi mă chinui cu mucozitățile din nas care neapărat urmează. Mă opresc de mâncat brânzeturile astea și se opresc și mucii... Și astfel îmi piere pofta. Până data viitoare când vin ;)
Și da, nu putem de unii singuri să salvăm planeta. Putem doar face ce ne este pe puteri, și cu asta să ne mândrim mai mult decât să ne învinovățim pentru ceia ce nu facem. To post!