Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei

despre iubirea de țară

Cel mai tare simt patriotismul atunci când sunt în avion. Când nimic din ce-i jos nu mă poate atinge. Așa cum cosmonauții, care așteaptă să se simtă copleșiți de mărimea și frumusețea universului atunci când ies în spațiu, simt de fapt o tristețe profundă și înțeleg că pământul e singura noastră casă.

E mult patriotism în aer zilele astea, îl tai cu cuțitul. Uneori mi se pare că am trecut și eu prin toate versiunile acestui sentiment, dar sper că încă nu. În clasele primare cântam „Cât trăim pe acest pământ”, dar nu cu toată inima. Îmi plăcea mai tare Andre. Apoi am trecut prin faza obligatorie pentru toți olimpicii la istorie – „Basarabia pământ românesc”, tricou negru și brățară tricoloră, microbuz spre Alba-Iulia. Apoi am ajuns la facultate în România și m-am lecuit. Atunci am început să înțeleg și cum se împletesc patriotismul și naționalismul și m-am dezis de ambele. Eu eram fiica lumii întregi. A trebuit să vin în Spania, în Catalonia mai exact, și să învăț că uneori, atunci când te protejezi de imperii, naționalismul poate însemna supraviețuire. Cred că abia atunci am înțeles de unde vin și am început să aplic conștient aceste tipare și peste palma mea de țară.

Apropo, în țara mea adoptivă simbolurile patriotice sunt periculoase. Drapelul, de exemplu, a fost confiscat de dreapta și extrema dreaptă. Deținătorii adevărului îl poartă la mână, la mașină. Fâlfâie peste tot cu pânza galben-roșie, ca în fața unui taur însângerat. Mi-e trist, dar nu e treaba mea să rezolv traumele imperiului, măcar atât am învățat până la vârsta asta.

Mulți zic că țara mea biologică e inventată, dar oare nu toate sunt inventate? Îmi accept patriotismul, dar sunt atentă cu el, să nu mi se așeze prea tare pe ochi. Îmi iubesc țara și am făcut pace cu ideea asta.

Dar nu o iubesc venerându-i pe ștefancelmaremihaieminescumaiasandu, nu tresar la tricolor sau la imn, deși pașaportul îl țin în noptieră, dar mă gândesc că asta n-are treabă cu iubirea.

O iubesc așa cum iubești niște oameni care fac nuntă cu mortul pe laiță, oameni din care durerea se manifestă printr-o bătaie în troleibuz sau printr-o ușă deschisă atunci când ai cea mai mare nevoie. O iubesc așa cum iubești copilul pe care l-au uitat părinții la grădiniță. O iubesc așa cum pariezi pe echipa cea mai slabă, așa cum te duci la azilul de animale și vii acasă cu câinele cel mai jigărit, doar pentru că nimeni altcineva nu l-a vrut, știind că acesta are cea mai multă nevoie de iubirea ta. O iubesc pentru că am fost acest câine, am mușcat fiecare mână care s-a întins spre mine și cumva încă mă aștept ca cineva să mă va vrea și să mă ia acasă.

Imagine de Iurie Șveț, din grupul „Bestiile și bujorii Moldovei” pe Facebook