Scrisoare de dragoste pentru necunoscuții de pe internet

Cum trăim relațiile parasociale?

În ultimele luni au murit trei oameni care-mi erau dragi. Dar doar pe unul dintre ei l-am cunoscut personal.

Cu cel pe care l-am cunoscut personal, o rudă, ne știam de mici și am petrecut multe zile ale copilăriei noastre împreună. Zile verzi și mustoase, la iaz sau la pădure, făcând tot felul de năzbâtii împreună. Ca adulți nu ne-am conectat, locuia peste ocean. Nici până azi moartea lui, cauzată de un accident, nu-mi pare reală. Avea vârsta mea, o soție și doi copii.

Aproape în aceeași săptămână a murit Katie Greenwood Ross.

Era pasionată de istorie, costume, modă, tot ce era vechi, frumos și un pic magic. (Nu-mi place să-i zic „creatoare de conținut”, sună atât de impersonal și generic.) Am găsit-o pe YouTube prima oară, cred, și am început s-o urmăresc pentru bijuteriile pe care le făcea, dar îmi plăcea totul la ea — felul în care-și purta părul, cum nu se rădea la subraț și nu se sinchisea de asta, cum avea „kilograme în plus” și era foarte, foarte sexy. Părea un om care a ales să-și trăiască viața în acest univers pe care l-a creat chiar ea. Inspira oamenii. Nu neapărat să facă lucrurile pe care le făcea ea, cel puțin în cazul meu, ci să-și urmeze pasiunile ciudate pe cărări necunoscute, să se încreadă în mâna invizibilă care îi ghidează și să se bucure atât de drum, cât și de destinația-surpriză.

Zilele trecute a trecut în neființă și Andrea Gibson. Andrea era poet/ă (se prezenta ca they/them) și nu odată mi-a făcut inima să stea în loc atunci când citeam câteva rânduri pe care le-a scris. Las și aici o poezie scurtă, dar dacă e ceva ce-ți place, te rog să mergi să-i mai cauți poeziile. N-am îndrăznit să o traduc.

Instead of Depression

try calling it hibernation.
Imagine the darkness is a cave
in which you will be nurtured
by doing absolutely nothing.
Hibernating animals don’t even dream.
It’s okay if you can’t imagine
Spring. Sleep through the alarm
of the world. Name your hopelessness
a quiet hollow, a place you go
to heal, a den you dug,
Sweetheart, instead
of a grave.

Andrea Gibson

M-a durut aproape egal plecarea acestor oameni, chiar dacă relațiile dintre noi erau atât de diferite. Așa e cu relațiile parasociale, atunci când urmărim oamenii pe internet și ne atașăm de ei. Avem senzația că-i cunoaștem intim, când de fapt vedem doar o reprezentare îngustă a ceea ce sunt. În viața reală s-ar putea să fie departe de ceea ce aleg să ne arate, în oricare dintre extreme. Încerc să nu mă implic prea tare în aceste relații, să fiu sceptică și să iau din ele doar ce-mi folosește, să nu-mi cunosc idolii prea îndeaproape.

Dar în mine, desigur, trăiesc doi lupi. Și în umbra acestor morți, cel sceptic e mai tăcut. Pentru că simt foarte multă recunoștință pentru că am putut să-i cunosc pe acești oameni cu care nu voi bea o cafea niciodată. Că în acest internet plin de haos și dezinformare, și AI există colțuri în care te simți ca pe o pajiște verde sau pe malul mării după o zi de arșiță. Iar acest colțuri sunt construite de oameni, de multe ori fără a aștepta ceva în schimb. Am găsit pe YouTube oameni care mi-au făcut ziua mai bună, am citit pe Substack eseuri care mi-au schimbat părerea, pe Instagram simt iubirea oamenilor care sunt departe atunci când postez câte o prostioară. Așa că azi sunt recunoscătoare pentru internetul care m-a făcut să mă simt mai puțin singură și-mi doresc mult să-l putem păstra cel puțin la fel.

Tu pentru ce ești recunoscătoare?

Katie Greenwood Ross