Școala și sapa
despre cum educația m-a salvat
„Dacă nu vrei să înveți - nu trebuie”, mi-au zis ai mei când am început să merg la școală. „Mama cu tata o să-ți ia niște pământ și ai să mergi cu noi la prășit.”
Nu-mi verificau agenda, nu mă certau pentru note rele. Pur și simplu mi-au dat să aleg. Și alegerea, chiar și atunci când încă nu înțelegeam bine lumea, era evidentă. Pentru că lumea în care m-am născut era cenușa și jăratecul unui imperiu care tocmai arsese până-n temelii și nu știa cum să se reconstruiască din nou.
Majoritatea cărților din bibliotecă erau vechi și cu litere chirilice, dar le citeam și așa. Temele le făceam de multe ori la lampa de gaz, pentru că seara se stingea lumina. La școală mergeam prin glod, primăvara și toamna aveam schimbul doi, dar oricum ca să intri în școală trebuia să-ți speli botele (cizme de cauciuc) într-un lighean cu apă neagră, în două cu pământ, cu niște cârpe atârnând de marginea lui, până-ți amorțeau mâinile de frig.
Nu scriu asta ca să stârnesc mila, atunci nici măcar nu știam că ne este greu. Era realitatea noastră și atât.
Dar știam că există ceva mai mult. Ceva după ligheanul cu apă neagră. Iar puntea spre acel ceva era una - educația. Nu numai ca un instrument care să te ajute să-ți depășești condițiile materiale, ci și ca o destinație în sine. Pentru o înțelegere mai bună a lumii și a oamenilor, pentru posibilități care atunci păreau infinite și mai ales pentru propria libertate de a alege.
Așa că am învățat cu poftă și nesaț, cu burta pe cărți până după miezul nopții, divagând spre teme care mă interesau mai mult decât spre cele pe care trebuia să le fac. De aceea am vrut să merg la un liceu mai bun, iar când am primit bursă la facultate la Iași am simțit că am tras lozul cel mare.
Desigur, dragostea pentru carte a depins în mare măsură de profesori și au existat și dintre cei care mai degrabă îți anesteziau curiozitatea. Dar puținele momente strălucitoare în care o întrebare a unui profesor reușea să-ți producă o combustie în creier erau magice. La fel ca ziua în care am intrat la Biblioteca Centrală Universitară. Când am văzut cum coboară spre mine cărțile pe care le-am cerut, cu un lift minuscul, de undeva de sus, mi se părea că mi le trimite Dumnezeu direct. Erau magice sălile de lectură din lemn vechi și liniștea întreruptă doar de foșnetul hârtiei. Comentariile profesorilor pe marginea textelor scrise de mine, uneori atât de neașteptate și pătrunzătoare încât mă dizolvam toată în ideea că cineva a putut să-mi acorde atâta atenție, să înțeleagă ce am vrut să zic și să-mi aprecieze gândurile.
Educația a fost biletul meu norocos, dar și singura cale pe care am avut-o la dispoziție. Și am pășit pe ea apăsat. Ea mi-a adus oamenii pe care-i am în viață, joburile pe care le-am iubit și independența financiară.
A existat și multă fațadă, educație mimată. Lecții „deschise” repetate luni de zile, unde fețele de masă albe erau mai importante decât ce învățam. Mită la bac și profesori libidinoși. Dar m-am ferit de toate cât am putut și nu le-am permis să mă distragă.
Nu am ajuns în cosmos cu școala mea. Dar mi-am permis să aleg dacă vreau să călătoresc, să lucrez la birou sau să dau la legendara sapă. Sapă care este o alegere la fel de validă și de care uneori mi se face dor. Mai ales când nu este singura mea opțiune.
Cred că de asta mă obsedează „Prietena mea genială” de Elena Ferrante — arată cât de mare poate fi prăpastia între oamenii care au ales educația și cei care n-au avut parte de ea.
Aud tot mai des în ultimii ani că nu trebuie să fii deștept, că e mai bine să fii șmecher, să faci afaceri și să câștigi bani. Văd în fiecare zi cum oamenii ignoră știința apoi suferă consecințele. Antiintelectualismul crește ca pe drojdii, alimentat de politicieni barbari.
Fix de asta cred că trebuie să alegem știința și educația continuă, formarea și lectura chiar și după absolvire; atât la urnele de vot, cât și în viețile proprii, zi de zi. Știu, e un refren obosit că educația e soluția la toate. Pentru că nu este, dar și pentru că înseamnă o investiție pe termen dureros de lung. Dar e singura pe care o știu adevărată și care a funcționat pentru mine și alte milioane de oameni. E un drum dificil, plin de dubii și de întrebări existențiale. Dar le vom afla răspunsul doar dacă îl luăm la picior.
