Samosas proaspete

Și cu rasismul ce facem?

Venisem de câteva săptămâni aici și încă oscilam între bucuria noului, o iubire ca-n filme și doliul pentru tot ce lăsasem în urmă: o casă, prieteni, un job în televiziune. Aici nu mă știa nimeni și eu nu știam pe nimeni, în afară de iubitul meu, care își petrecea toată ziua la muncă.

Eu îmi petreceam zilele trimițând CV-uri și mergând la interviuri, învățând limba din seriale în spaniolă și explorând orașul cu bicicleta. Pentru că aveam timp liber, găteam mult și trăiam o plăcere reală printre rafturile supermarketurilor: produse noi, fructe și legume pe care nu le mai gustasem niciodată. Nu cumpăram niciodată mult. Îmi plăcea să ies de fiecare dată când îmi lipsea un ingredient.

Cel mai des mergeam la magazinașul de fructe și legume de lângă casă. Era o încăpere mare, pătrată, cu cutii pline de culoare așezate de-a lungul pereților și afară. Luai un coș de plastic, câteva pungi, și le umpleai cu ce aveai nevoie. Ca multe alte magazine de acest tip, era ținut de doi indieni sau pakistanezi.

Unul dintre vânzători era scund și mărunțel, cu mustăți bogate și păr foarte negru în jurul unei chelii deja instalate. Vorbea puțin și doar când era strict necesar: îți spunea cât ai de plătit și atât.

Celălalt era înalt, cu ochi triști și o față lată, mereu proaspăt rasă. Era mai tânăr, probabil în jur de 30 de ani, dar părul îi încărunțise pe jumătate. Avea o alură de preot. Vorbea mai mult și cu mai multă căldură, dar simțeam în el o tristețe mută, greu de explicat. Resemnarea omului care a lăsat multe în urmă pentru o viață mai bună.

— Where are you from? l-am întrebat într-o zi. India?
M-a privit mirat, apoi a zâmbit.
— No, no. Bangladesh. And you?
— Moldova.
— Aah, a făcut. Așa cum fac oamenii care aud pentru prima dată despre o țară, dar preferă să se prefacă că știu unde e. Four euro fifty five.

Pe drumul spre casă am scos telefonul și am căutat Bangladesh pe hartă. Era și mai departe. Dincolo de India.

Probabil locuiau prin apropiere, pentru că magazinul era aproape mereu deschis, în timp ce afacerile locale închideau la prânz, duminica și sâmbăta după-amiază. Rareori, când mă întorceam de la vreo petrecere pe la 3-4 dimineața, găseam ușa metalică trasă și încuiată. Fără cutiile colorate din vitrină, magazinul părea alt loc.

Cu timpul, mi-am dat seama că îmi place din ce în ce mai mult să merg acolo. Împărtășeam cu vânzătorul tânăr o tristețe despre care nu vorbeam niciodată și nu mă mai simțeam la fel de singură în singurătatea mea. Eram atât de diferiți și, totuși, trăiam lucruri asemănătoare.

Ajunsesem să merg la magazin aproape zilnic: ba pentru că uitasem să cumpăr vinete, ba pentru că mi se făcea poftă de cireșe sau aveam nevoie de pastă de susan pentru hummus.

Într-o zi l-am văzut schimbat. Parcă i se diluase tristețea, ochii îi străluceau altfel. Câteva zile mai târziu am înțeles de ce: la tejghea era o femeie tânără, cu părul lung și negru, îmbrăcată într-un sari modest. Prin magazin alerga o fetiță de vreo cinci ani. Reușise să le aducă lângă el.

Au început să vândă și samosas – triunghiuri delicioase de aluat prăjit, umplute cu legume. La un euro bucata, ne rezolvau cina de multe ori. Fetița era acolo în fiecare după-amiază, se maimuțărea la clienți, dansa, uneori colora la o măsuță într-un colț.

Dintr-odată, magazinul părea mai curat, mai viu. Vânzătorul făcea mai des reduceri, vorbea mai mult în spaniolă, strecura glume. Părea alt om. Înflorise.

Ne-am mutat de acolo după un an, iar în locul magazinului a fost construit un bloc nou. Dar mă gândesc des la vânzătorul trist și la samosas ca la primele mele interacțiuni cu țara mea adoptivă. Îmi amintesc de tristețea lui (și a mea) și apoi de adaptarea lui (și a mea). Îmi dau seama că ambele sunt indispensabile vieții de migrant. Migrația te rupe, te transformă, și e mult mai ușor când nu ești singur. Sunt norocoși cei care reușesc să o trăiască alături de cei dragi.

Mă gândesc la el și la primele mele zile aici și din cauza acestei știri. Deși e o mare bucurie, inclusiv pentru mulți moldoveni, e și un prilej să ne arătăm, pe față, rasismul.

Am auzit comentarii oribile în secțiile de vot din diasporă: cum moldovenii nu îi consideră oameni pe cei de culoare. Am auzit moldoveni înjurându-i pe față, în română, convinși că nu sunt înțeleși.

Mă doare de fiecare dată când aud moldoveni vorbind despre cât de „murdari” sunt indienii și pakistanezii, despre cum „fură joburi” și sunt „necivilizați” în același timp. Cădem pradă acelorași prejudecăți cu care am fost tratați ani de zile. După ce am stat la cozi, după ce ne-am strecurat în Europa ascunși în camioane, probabil vrem, la rândul nostru, să ne simțim superiori. Dar faptul că avem pielea mai deschisă la culoare nu ne dă acest drept.

Mă doare și mi se face rușine de fiecare dată când aud sau citesc comentarii rasiste, pentru că ne fac mai puțin umani. Pentru că un astfel de discurs stă la baza lagărelor de concentrare, a genocidului, a războiului din Ucraina. Începe atunci când crezi că viața unui om diferit de tine valorează mai puțin.

Tot mai mulți muncitori din Asia de Sud vin în România sau Moldova și lucrează în condiții foarte proaste, pe bani puțini, iar pe deasupra sunt tratați de parcă ar fi inferiori.

Aș vrea să nu uităm cine suntem și de unde am pornit. Aș vrea să ținem minte că ne asemănăm cu ei mai mult decât credem. Mai ales acum, când în jurul nostru rasismul și ura cresc vuind.

Sursa: https://www.facebook.com/arabfruteriapakistani/photos_by