Salutări călduroase din clopotul de sticlă

Mi-e greu să scriu acest text. În primul rând, pentru că încă n-am ieșit total din starea pe care urmează să o descriu. În al doilea — pentru că toate mi se dau greu acum și mă simt foarte vulnerabilă să vorbesc despre o chestiune atât de personală și dureroasă și ultimul lucru pe care-l vreau e să provoc milă. Dar vreau să cred că acest blog este o treime experiment, o treime jurnal, o treime proverbialul safe space, așa că hai să încercăm.

Mă bucur că azi se vorbește (mai) mult despre anxietate, stres, depresie. Numai că de fiecare dată când citesc despre lupta cu demonii sănătății mintale e una despre depășire și victorie, despre cum „mi-a fost foarte greu, dar am trecut peste asta, acum sunt bine”. Bestia e la pământ, cu sulița înfiptă în beregată, iar învingătorul își sărbătorește triumful.

Înțeleg de ce — când ești acolo nu ți-e neapărat a scrie. Și pentru că ce poveste mai e aia dacă eroul n-a depășit cu succes obstacolul din cale?!

Dar cred că merită trecut în revistă și momentul când încă nu se vede legendara luminiță de la capătul tunelului.

Nu știu exact ce s-a întâmplat. De fapt, cred că motive sunt destule. De fapt, poate sunt prea multe? Avem subiecte și posibilități infinite să nu fim de acord unii cu alții și tot mai singuri. Dar știu cum a început. A început săptămâna trecută ca un fior de gheață pe pielea brațelor și pe spate, alternat cu unul de foc. Apoi tremurici ușor, mai ales mâna stângă. Nu foarte puternic, dar suficient cât să nu mă simt comod. Dureri de cap. Într-o dimineață m-am trezit cu o flacără roșie pe gât — o iritație pe una dintre părțile cele mai sensibile de pe corp. Toată mâncarea avea gust de hârtie.

Nu puteam citi niciun articol până la capăt. Știrile despre război și abuzatori sexuali îmi provocau greață fizică. În piept aveam un pietroi și era imposibil să scap de el.

Îmi doream foarte tare să plâng, un plâns cu hohote și muci, și sughițuri, cathartic. Dar nu se întâmpla. Doar când mă culcam pe spate în urechi mi se scurgeau lacrimi tăcute.

Dar cel mai greu de dus era senzația nouă și stranie că lucrurile nu au niciun sens. Pentru ce mai sunt și suntem cu toții aici? Cu ce ocazie ne-am adunat?

De parcă s-ar fi rupt brusc cordonul ombilical care mă ținea legată de lume. Pierderea sensului, depresie, numește-o cum vrei. Un ghem mare de durere neagră pe care-l cari mereu cu tine. Și la lucru, și pe stradă, și la magazin. Iar cei din jur pur și simplu nu-l observă. Își văd liniștiți de viață, beau cafea, mănâncă înghețată și nu înțeleg marea tragedie — că ai pierdut sensul, pur și simplu nu-i. Și n-ai nicio recompensă de oferit ca să-l găsești.

Când reușesc să ies din mine și să mă privesc dintr-o parte îmi dau seama că nici eu nu văd ghemul de durere neagră pe care-l cară alții. Și pe lângă ghem își face loc și un alt sentiment, acela de empatie, de apartenență, de „nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”. Și-mi promit să țin minte că ghemul de durere neagră există și că ar trebui să fiu mai atentă la lucrurile invizibile pe care le cară ceilalți.

Peste toate astea domnește, otrăvită, vinovăția. Corul de voci antrenate din capul meu care spun că majoritatea o duc mai rău ca mine, că există războaie și boli serioase. Că se moare de foame (organizată, din nou) și de căldură și că n-am niciun motiv să fiu chiar atât de...

Știu că trebuie să ceri ajutor în aceste momente. Să mergi la terapie, să vorbești cu prietenii. Însă în ochiul tulbure al furtunii să vorbești despre asta pare aproape imposibil și cere o cantitate de energie care încă nu s-a inventat.

Acum mi-e puțin mai ușor. Mă ajută odihna. Să mă impun să mănânc. Să mă țină cineva drag în brațe.

Am citit „Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath recent, acum câțiva ani, și cred că bine am făcut. În facultate n-aș fi înțeles mare lucru. Las aici un fragment (tradus de mine):

Știam că trebuie să-i fiu recunoscătoare doamnei Guinea, dar nu simțeam nimic. Dacă mi-ar fi dăruit un bilet spre Europa sau o călătorie în jurul lumii n-ar fi însemnat nimic. Pentru că oriunde aș fi fost — pe un vapor sau la o cafenea în Paris sau Bangkok — aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbându-mă în propriul meu aer înăcrit.

Sylvia Plath, „Clopotul de sticlă”

Cred că pentru starea mea e de vină și o altă metaforă a aceleiași scriitoare, poate chiar mai faimoasă decât cea cu clopotul de sticlă, cea cu smochinul. Senzația chinuitoare că în viață trebuie să alegi, că nu le poți avea pe toate, indiferent de ce ne-au învățat vedetele și cărțile de self-help, că nu poți înghiți copacul cu totul, cu tot cu pământ, și să conții în tine toate drumurile posibile.

Iar eu am tradus, scuzați.

Mi-am văzut viața ramificându-se în fața ochilor ca smochinul verde din poveste.

Din vârful fiecărui ram, ca o smochină mare și purpurie, strălucea și-mi făcea cu ochiul un viitor minunat. O smochină era un soț și o casă fericită cu copii, altă smochină era o poetă faimoasă, alta era o profesoară strălucită, iar altă smochină era Ee Gee, editoarea minunată, alta era Europa și Africa, și America de Sud, altă smochină era Constantin și Socrates și Attilla și mulți alți amanți cu nume ciudate și meserii excentrice, altă smochină era campioană olimpică, iar deasupra și pe lângă aceste smochine erau multe altele, pe care nici nu le puteam distinge.

M-am văzut șezând la trunchiul acestui smochin, murind de foame, pentru că nu puteam decide ce smochină să aleg. O voiam pe fiecare dintre ele, dar alegând una însemna să le pierd pe toate celelalte și, cum stăteam acolo, incapabilă să decid, smochinele au început să se zbârcească și să se înnegrească și, una câte una, au căzut pe pământ la picioarele mele.

Între timp, vara e aici și arde tot ce-i iese-n cale. Sunt mai bine, dar încă nu la mal. Am fost la medic, mi-a dat o cremă pentru iritație. Pentru ghemul negru nu mi-a dat medicament. Lucrez, citesc și scriu câte puțin, dar într-un colț încă mă pândește bestia cu ochi galbeni.

Blue Nude, Georgia O’Keeffe