Să faci o fotografie lunii

despre perfecționism

Săptămâna trecută la terapie am menționat printre altele că sunt perfecționistă. (Am reînceput să fac terapie recent, așa că încă suntem la faza de „prezentare power point despre viața mea”.) Terapeuta a ridicat abia perceptibil o sprânceană la auzul acestui cuvânt. Știam ce urmează. A revenit imediat după ce am încheiat tirada.

„Și, ziceți că sunteți perfecționistă?”

Nu cred că ea n-ar ști ce înseamnă acest cuvânt cu adevărat, dar în acel moment am simțit pe mine greutatea fiecărei dăți când mi s-a adresat aceeași întrebare, a fiecărui moment în care „perfecționism” s-a confundat cu „perfect” sau „perfecțiune”, în care cineva a crezut că eu aș crede despre mine că fac lucrurile perfect.

La prima vedere sună arogant, sună de parcă te-ai lăuda atunci când spui că ești perfecționistă. Nimic mai departe de adevăr. De fapt, de-a lungul anilor perfecționismul m-a tras înapoi sau m-a ținut pironită pe loc. Standardele pe care mi le-am construit eu singurică erau niște pereți foarte înalți și tare puține păsări reușeau să zboare deasupra lor.

Zeci de notițe, proiecte, scenarii mi s-au tot născut în cap de-a lungul anilor. Ce drog plăcut e momentul în care are loc o reacție și neuronii tăi generează ceva nou! Te îndrăgostești de această idee, o cocolești în imaginația ta, o îmbunătățești și șlefuiești până ajunge strălucitoare, seducătoare și… perfectă. Și cum trăiește ea așa perfectă în capul tău, de ce ai aduce-o în lumea asta defectă?! Deadline-uri, puțin timp, puține resurse, puține abilități și realitatea însăși — toate se adună pentru transforma ideea ta ideală în monstrul lui Frankenstein.

În realitate, perfecționismul e un hău negru, mare și flămând care se întinde între o idee și execuția acesteia. „Prefecționism” și „perfecțiune” sunt, de fapt, antonime.

Să fii perfecționist înseamnă să fii mereu dezamăgit. E ca atunci când vezi luna mare și luminoasă pe cer, te cuprinde un sentiment profund de magie și gratitudine pentru aceste clipe și duci mâna instinctiv la telefon, ca să capturezi amintirea asta pentru totdeauna. Și nimic nu te întristează mai tare decât diferența dintre luna de pe cer și cea din fotografia de pe telefonul tău.

Așa că de multe ori am ales să nu fotografiez luna. Am ales să nu fac nimic decât să fac ceva care să fie atât de departe de versiunea idealizată din mintea mea. În lumea în care trăim, mereu expuși scrutinului public pe internetul fără margini, de multe ori asta a fost opțiunea cea mai safe.

În ultimii ani încerc să fac pace cu perfecționismul meu. Cum? În primul rând, încercând să înțeleg unde m-a ajutat să nu calc prin străchini și unde a fost o piedică în calea mea. Să accept că better done than perfect.

Să nu mă tem de propriile greșeli și să accept (cu durere) că așa învăț. Că e ok să învăț. A zis-o și Michelangelo, la 87 de ani: Ancora imparo (din latină: încă învăț). Că nimic nu mi se dă din prima, fără exercițiu. Să caut plăcerea în exercițiu.

Mă ajută și reacțiile oamenilor la lucrurile pe care le fac, mereu mai generoase decât mă aștept. Chiar și acest blog e o încercare timidă de a ieși din coconul confortului perfecționist. E terapie curată să observi o greșeală în text după ce-ai apăsat send. Scriu câte un draft, apoi revin la el și cringiuesc singurică de la cât de faină era ideea în capul meu și cât de stângace a ajuns pe foaie. Uneori las textele acolo, dar de tot mai multe ori aleg să le scot în lume. Le mai gândesc, le mai editez și le public. Le permit să existe imperfecte, dar constante.

Îmi permit mie să exist și să fotografiez luna. Chiar dacă punctul mic și alb din imagine nu va reda niciodată realitatea, măcar voi ști că într-o seară de august am fost pe pământ și am văzut luna, și că era suficient de frumoasă încât să vreau să o fotografiez.

O lună pe care am fotografiat-o în august 2023 la Chișinău