Prăjit funcțional
când devenim cu adevărat adulți?
Stăteam de vorbă cu un bun prieten după câteva luni în care nu ne-am văzut. Am început ca de obicei, cu un brut la doi și discuții despre traumele pe care ni le-au dăruit părinții noștri (spoiler: pe la 30+ e un subiect obligatoriu). După ce-am încălzit motoarele l-am întrebat direct:
- Tu ce mai faci? Cum ești?
- Prăjit funcțional, mi-a răspuns.
Am râs. Apoi mi-am dat seama că suntem cu toții așa în cea mai mare a timpului. Toți adulții din viața mea înoată zilnic în relații, joburi, ipoteci și responsabilități mult mai mari decât cele pentru care a fost creat creierul nostru. Că nu mai fugim de tigru să ne ascundem în peșteră, dar avem tigri imaginari care ne sar în față, câte câțiva în fiecare zi. Câți adulți cunoști care nu trăiesc cu anxietate și stres? De oboseală nici nu mai zic, chiar și cei mai norocoși o au acumulată în oare. Avem grija celor din jur și că acesta e prețul pe care trebuie să-l plătim pentru iubire.
Viața de adult pentru generația noastră e o goană eternă după liniște și succes în același timp, indiferent de forma prin care alegem să i-o dăm. Niciodată nu e de ajuns.
Îmi amintesc cât de mult îmi doream să ajung adultă, iar apoi, prin adolescență, cum mă consideram deja adultă. Pe la 20 și ceva de ani m-a rugat cineva să scriu un text pentru o colecție de articole cu răspunsul la întrebarea „Când ai simțit că ai devenit adult?”. Țin minte că atunci mi-a părut un super subiect, pentru că îmi permitea să fac un truc stilistic de scris și pentru că nu aveam un moment exact când m-am simțit adultă - „am fost adultă dintotdeauna”, ziceam atunci.
Astăzi răspunsul ar arăta total diferit. Știu exact momentele în care a trebuit să devin adultă, în care pe umerii mei au fost puse lucruri pe care n-ar fi trebuit să le duc. Când am luat decizii proaste, fiind sigură că 18 ani în buletin sunt suficienți ca să știi ce vrei în viață, și apoi a trebuit tot eu să ies din situațiile create. Când am înțeles că unele decizii au fost bune doar datorită norocului chior care m-a urmărit. Când mi-am dat seama că viața de adult a venit peste mine cu libertatea mult dorită, dar gustul ei e umbrit de muntele de responsabilități pe care trebuie să-l urc și balaurii cu trei capete care tot apar în cale.
Dar mai cred că devenim adulți cu adevărat atunci când avem libertatea să alegem să o facem. Când printre responsabilități, munți și balauri reușim să ne facem timp pentru noi înșine și să alegem conștient lucruri în viață. Atunci când, chiar fiind prăjiți funcționali, ne asumăm responsabilitatea pentru propriul destin, iar mișcarea înainte devine nu doar supraviețuire, ci sens. Când avem în sfârșit privilegiul delicios și un pic scary să ne alegem drumul și să-l parcurgem.
Tu când ai simțit că ai devenit adult?
Este o coincidență această postare, pentru că și eu în ultimul rând mă tot gândeam la subiectul dat. Încă sunt confuz pentru că deși pare simplă definiția oficială, în capul meu este zgomot și zăpăceală. Chiar dacă mă întrețin singur de pe la vârsta de 13 ani, cumva această independență mi-a făurit o iluzie în jurul maturității. În mare parte mă consider matur, dar am și momente când cred că sunt imatur. Dacă e să privesc retrospectiv, l‐a fiecare interval de câțiva ani pot observa o creștere a maturității, dar în același timp îmi dau seama că unele concepte despre viață, cunoștințe, experiențe de acum cinci ani, erau foarte imature. Intuitiv aș spune că devenim cu adevărat maturi atunci când devenim irelevanți pentru cei imaturi și adevărata maturitate o atingem la senectute, doar că unii bătrâni încep să se comporte ca niște copii. Nu vreau să cred numai pentru că un matur se crede serios, și duce unele angajamente până la sfârșit este și matur în sensul maturității convenționale. Pe mine mă depășește maturitatea, e ceva foarte abstract 😀