Porumb fiert
Un grăunte de adevăr despre viața de imigrant.
Mai ieri am găsit porumb proaspăt la magazinul mexicanilor din cartier. Nu mai puteam de bucurie și anticipare. În Spania porumbul se mănâncă mai mult în conservă, la supermarket se vinde împachetat în plastic și prefiert. În Moldova miezul verii e marcat de porumb copt la foc sau fiert, cu doar puțină sare deasupra, pentru contrast cu dulceața lui.
Mi-am petrecut verile mâncând porumb cu sucul scurgându-mi-se pe bărbie și pe coate. Alături de harbuz, zemos, roșii și vinete, e cel mai savuros dar al anului. Meniul unei zile pentru întreaga familie era pe jumătate rezolvat dacă fierbeam o cratiță mare de porumb - luam un știulete și eram dusă-n drum la joacă, nu mai aveam timp de cină. Un verișor de la oraș își petrecea verile la noi și mama-l tot întreba, ca să-l impresioneze și să-l alinte: „Ce să-ți mai fac de mâncare, Ioane?” El răspundea, plictisit de atâta corcoleală: „Mai fierbe-mi o căldare de popușoi!”
Am adus cei doi știuleți acasă de dimineață, dar mă planificam să-i fierb pentru cină și m-am gândit toată ziua la ei. Îmi imaginam cum o să pun și un story cu porumbul rupt în jumătate, mustos și aburind, recunoscătoare pentru cartierul multicultural în care-mi duc viața, captionul avea să zică „moldoveni+mexicani=🤝”.
Cum i-am pus în apă, știuleții s-au stafidit puțin. Nu era a bine. Tot gustam câte un grăunte din când în când și situația arăta tot mai prost, fantezia mea se evapora.
M-am gândit că poate aici porumbul e ca găina bătrână, dacă-l fierb mai mult se vor înmuia, eventual. După încă vreo jumătate de oră i-am scos din apă și i-am lăsat să se răcească un pic. I-am gustat. Aveau gustul biluțelor de hârtie pe care le foloseam pe post de gloanțe la școală. Nici sarea, nici un pic de unt, cunoscut pentru rezolvarea multor conflicte în farfurie, n-au putut salva situația. Nu erau furați de pe marginea drumului, de asta n-aveau gust. De fapt, cred că nu erau buni pentru că nu erau de acasă.
Și până la madlena lui Proust și după ea, mâncarea e cel mai simplă mașină de călătorit în timp și spațiu. Numai că rareori funcționează atunci când ești imigrant. Degeaba cauți o senzație, o amintire, un mic moment de confort în care să te simți „ca acasă” sau „ca atunci”. Am mai stricat pe aici plăcintele cu ulei de măsline — erau bune, but they didn’t hit the spot. Mama și tata odată au încercat să facă zeamă în Barcelona și le-a ieșit un fel de supă chioară. În schimb în Moldova am mâncat zeamă chiar și când am comandat ramen odată, de la Andy’s Pizza, numai pătrunjelul era diferit. Și paella cu gust de plov.
De când am plecat de acasă am tot încercat să folosesc surogate nu doar pentru mâncare, ci și pentru relații, pentru felul meu de-a fi în lume și probabil pentru multe altele. Și n-au funcționat niciodată.
Nu știu care-i lecția aici. Că lucrurile se schimbă? Că trebuie să iei ce-i mai bun din fiecare loc în care să afli, să faci rai din ce ai? Nu-s convinsă. Că înlocuitoarele nu funcționează? Sau poate că verile copilăriei mele s-au dus demult și ar trebui să nu mai alerg după gustul lor? Sau poate pur și simplu să nu mai cumpăr porumb în Spania.


Eu de-a lungul anilor, m-am resemnat cumva să mai caut cireșe în mai, caise și piersici în iunie, usturoi nou și ardei din aceia verzi europeni în august. Toate astea, când piața îmi oferă mango și papaya, în loc de zmeură și coacăze. E greu, mai ales e greu să duci dorul în spate și să-ți amăgești conștiința că ai crescut altfel. Dar soluția aparent, e să consumi ce e în sezon acolo unde ești acum. 🥹