Poezia nu poate fi ucisă
Ce ne rămâne în fața ororilor lumii
O femeie a fost ucisă la celălalt capăt al lumii. Avea 37 de ani, fix vârsta mea.
Scria poezie și avea trei copii. Știu că multe femei sunt ucise zilnic în toate colțurile lumii, de obicei de bărbați turbați și de dictatori sângeroși. Totuși execuția publică a acestei femei, într-o țară care pretinde că prețuiește dreptul la viață, e o aripă de fluture care se zbate și reverberația ei se simte pe tot pământul.
Moartea lui Renée Nicole Good e o paradă de orori capătul căruia încă nu se vede. Își scot capul câte una și te privesc sâsâind cu ochii lor verzi și roșii.
Prima oroare e faptul că a fost împușcată în cap de trei ori de un nebun, dar e acuzată de tentativă de omor de președintele țării și acoliții lui. Iar cei vinovați probabil vor rămâne nepedepsiți și nu va exista nici un fel de dreptate.
A doua oroare e că e albă și cetățeană a SUA, categorie de oameni despre a căror viață se credea că ar fi avut valoare. A căzut vălul de pe ochii multora — nici pașaportul, nici culoarea pielii nu te pot proteja.
Nicole a lăsat trei copii orfani, a fost o parteneră, fiică, soră și vecină iubită.
Iar cea mai mare dintre orori e ceea ce simbolizează moartea ei pentru fiecare dintre noi. Pentru mine moartea ei înseamnă că dictatorii se umflă și mai tare cu sângele oamenilor și se fac tot mai mari, ca ploșnițele; înseamnă că dacă Trump își permite asta, își vor permite și ceilalți, înseamnă că țara în care m-am născut s-ar putea să nu mai existe în curând, iar oamenii ei vor deveni refugiați sau vor locui în teritorii ocupate. Înseamnă că forța burtă, mușchiul și bâta spală pe jos cu democrația și drepturile omului. Înseamnă că lumea se îneacă în smoala fascismului, iar eu privesc neputincioasă dispariția ei și nu respir.
Apoi îmi revin, îmi găsesc respirația și știu că trebuie să fac ceva.
Deocamdată am scris ce simt. Și am tradus poezia lui Renée pentru care a obținut în 2020 Premiul Academiei Poeților Americani. O poți citi mai jos.
Învățând disecția fetușilor de porc
îmi vreau înapoi balansoarele,
apusurile solipsiste,
și sunetele pădurii tropicale care vin în terțetele cicadelor și pentametrul picioarelor păroase ale gândacilor.
am donat bibliile la magazinele second-hand
(boțite în pungi de plastic cu o lampă oxidată de sare de Himalaya, bibliile de după botez, cele smulse din mâinile cărnoase ale habotnicilor de la colțul străzii, biblii simplificate, ușor de citit, biblii-parazit):
țin minte mai degrabă mirosul tăios de cauciuc al imaginilor lucioase din manualul de biologie; îmi pârjoleau firișoarele de păr din nări,
și sarea și cerneala care-mi rămâneau pe palme.
sub fâșii de lună la două patruzeci și cinci dimineața învăț și repet:
ribozom endoplasmic acid lactic stamină
la IHOPul dintre powers și stetson hills am învățat și am scrijelit
până am prins firul și s-a împotmolit într-un loc pe care nu-l mai știu exact
poate în burtă – poate acolo, între pancreas și intestinul larg, curge pârâul firav al sufletului meu.
e rigla cu care măsor toate lucrurile acum; înăsprită și lăsând așchii, sfâșiată de toate cunoștințele acumulate, compresă pe fruntea fierbinte.
aș putea să păstrez și una și alta? această credință îndoielnică și științele naturii care înjură din ultima bancă
Acum nu pot să cred că biblia și coranul, și bhagavad gita îmi aranjează fire lungi de păr după ureche așa cum făcea mama și-mi șoptesc „lasă loc pentru minuni” – tot ce înțeleg acuma se scurge pe bărbie și apoi în jos pe piept și se limitează la:
viața e doar ovul și spermă și locul în care acestea se întâlnesc și cât de des și cât de bine și ce moare acolo.
