Piele veche, piele nouă

anul în care am dezvățat

Se apropie sfârșitul anului și deja îmi apar în feed totaluri, laude deghizate în concluzii înțelepte și succese fără număr. Dar stai un pic, dacă arăți doar partea pozitivă nu ești autentic. Așa că inventezi câteva eșecuri și îți etalezi vulnerabilitatea ca pe-o medalie sclipitoare, dar nu uiți să sugerezi la final că ai depășit toate obstacolele, că toate greșelile tale au fost lecții pe care le-ai învățat și ești recunoscătoare universului pentru ele. Că ai ajuns la final de an un om mai obosit, mai experimentat, dar irefutabil mai bun decât cel care scria rezoluții în ianuarie.

În realitate, puțini dintre noi vor trece în noul an mai buni, iar „cea mai bună versiune a ta” va trăi doar pe Instagram și slavă domnului.

Din păcate, și acest text e un soi de totalizare. Dacă ai crezut că ai scăpat de ele, ai căzut direct în capcana mea. Eu ridic piatra prima, dar de partea cealaltă a pietrei sunt tot eu.

Zilele trecute am văzut un video în care o fată explica că 2025 a fost anul șarpelui, iar asta înseamnă transformare, abandonarea pielii vechi și intrarea într-o viață nouă. Nimic nu mi s-a părut mai adevărat! (Cred în horoscop așa cum cred și în monarhie, doar dacă mă favorizează pe mine; aș susține monarhia doar dacă regina-s eu. Aplic un soi de gândire magică și astrologiei, dacă scrie ceva de bine de zodia mea, aleg să-l cred!)

Anul acesta a fost de smarald și probabil veninos, cu ochi scânteietori în care să-ți vezi reflexia un pic prea realist, cu toate cicatricile și porii lărgiți, ca-n portretele făcute echipei lui Trump de Vanity Fair. Anul ăsta m-a făcut să renunț la multe și m-a obligat să înțeleg lucruri la care închideam ochii. M-a împins să-mi lepăd pielea veche, familiară și călduță, chiar dacă deja prea strâmtă.

Am trăit suficient pe acest pământ ca să le dau dreptate grecilor antici, să știu că singura constantă în viață e schimbarea, că doar cei care evoluează vor supraviețui și bla bla bla.

Dar problema mea cu transformarea e viteza cu care se întâmplă și singurătatea absolută în care trebuie să o cari.

Am fost învățați altceva. Tocilara își scoate ochelarii și-și lasă părul pe spate și wow! E dintr-odată frumoasă și dorită. Cuplul proaspăt căsătorit se duce în vacanță și revine la casa proaspăt reparată fix așa cum au visat-o. Eroul principal trece prin primejdii și greutăți, dar la final își transformă povestea într-o carte sau un film, pe un montaj ritmat și romantic care durează 1% din toată opera.

Dar schimbarea nu se întâmplă așa. Ea se întâmplă pe nesimțite și e aproape invizibilă. Nu-ți dai seama când ai dezvoltat un obicei nou sau când unul vechi a început să-ți facă rău. Alungi gândurile atunci când stai la masă cu aceiași oameni, dar înțelegi că nu mai ai ce să le spui. Transformarea adevărată e dureros de lentă și anostă. Înseamnă să fumezi cinci țigări pe zi în loc de șapte sau să scrollezi cu 5 minute mai puțin ca ieri. Să adaugi câte un grăunte în fiecare zi și să nu obosești. Sau să obosești și să dai cu toate de pereți.

Să cultivi zi de zi răbdarea și să înduri disconfortul năpârlirii. Să te temi de singurătatea de a fi neînțeles, să vrei să fugi înapoi la viața ta veche, dar să descoperi că acolo nu te mai așteaptă nimic. Și atunci să înțelegi că n-ai altă ieșire decât să-ți întărești, îngrijești și până la urmă să-ți iubești pielea asta nouă în care ai crescut.

Să abandonezi speranța, dar să ai încredere că această nouă versiune a ta, nici pe departe „cea mai bună”, îți va servi și te va mișca înainte.

La Créole, de Francine Van Hove