Oamenii care scriu se împart în două categorii
o supă perpetuă de cuvinte
Sunt într-un proces continuu și enervant de definire a relației mele cu scrisul, așa că scuzați, vă port cu mine prin angoasele mele. Citesc obsesiv despre rutina de scris a autoarelor pe care le admir, deși știu în adâncul sufletului că sunt toate minciuni. Mă ajută și să vorbesc cu alții despre procesul creativ și ca să știu cum să nu fac, ca să mă înțeleg pe mine mai bine, să ajung la miezul crud și fragil care-mi spune exact, fără echivoc că un sistem, un ritual sau un cuvânt e potrivit pentru mine, iar altul nu putea fi mai departe, ca o haină pe care o probezi în magazin și știi din primele trei secunde dacă e ceea ce căutai, încă înainte de a încheia fermoarul.
Recent am fost la o întâlnire cu absolvenții, aici, în Spania, la un liceu care împlinea 50 de ani de la fondare și și-a invitat toți elevii și profesorii, foști și actuali, la un pahar de nostalgie și niște migdale. Mi-a plăcut să-i observ dintr-o parte, să văd cum încearcă să se recunoască, să se imagineze unul pe altul fără riduri și păr argintiu și să se plaseze unul în trecutul și amintirile celuilalt.
S-a văzut clar că una dintre cele mai iubite profesoare a fost cea de limbă și de literatură – publicul striga de bucurie când a luat ea cuvântul. Am aflat că a condus un club de scris cu numele „Firul albastru”, care mi-a părut simpatic și mi i-am imaginat pe adulții de lângă mine liceeni pasionați de literatură, cu carnete în care scriu la recreație. Dar atunci când a început să vorbească această profesoară iubită, am avut un sentiment tăios de inadecvare. Avea un discurs pe foaie și citea cuvintele cu un ton diferit de cel cu care vorbise, de parcă s-ar fi transformat subit în alt om. Rostea cuvintele încet, atent, cu pauze lungi, de parcă fiecare dintre ele ar fi fost un obiect prețios și fragil, gata să se spargă oricând de cel de lângă el. Iar cuvintele pe care le rostea sunau străin, păreau smulse cu penseta din cărți, nu prinse de pe stradă, din magazin sau din autobuz. Cu siguranță problema era și în urechea mea deficientă de migrantă, dar am auzit și mulți oameni scriind și vorbind astfel în română, tratând limba ca pe această mașinărie prețioasă și de neatins.
Așa că mi-am dat seama atunci pe loc, prin metoda mea științifică irefutabilă, că oamenii care iubesc literele se împart în două mari categorii. Cei ca profesoara de limbă și literatură, care probabil era o foarte bună profesionistă și în general o femeie de treabă, dar care credea că scrisul e ca un set de veselă de porțelan foarte scump, pe care-l primești cadou o dată-n viață sau pentru care aduni bănuț cu bănuț, apoi îl ții ferecat în dulap toată viața. Îl scoți doar de sărbători, o dată pe an, îl ștergi de praf și strigi la toți cei din casă SĂ FIE FOARTE ATENȚI CU FARFURIILE PENTRU CĂ AU COSTAT UN PUMN DE BANI, iar dacă se strică vreo una, se strică garantat și dispoziția tuturor pentru următoarele două săptămâni. În rest, setul stă acolo, trist și nefolosit. Probabil va fi moștenit de niște nepoți care vor crede că-i cam urât și demodat și-l vor lăsa lângă într-o cutie de carton lângă pubelă atunci când vor decide să vândă apartamentul.
A doua categorie sunt cei ca mine, care cred că scrisul este un ceaun de supă dintr-o tavernă medievală, din cele sub care focul arde veșnic, timp de ani sau decenii, iar conținutul din oală se înnoiește cu ce s-a mai vânat sau scos din pământ zilele astea. În engleză îi zice perpetual stew, it’s a thing. Supa veșnică de cuvinte nu doar că se face din legume și ierburi locale și de sezon, ci e un produs inedit al amestecului lor cu celelalte savori care deja bolborosesc acolo. Așa e și scrisul, un lucru simplu și cotidian, un fel accesibil și fără prea multe bătăi de cap, făcut de oamenii care nu au rețete mai extravagante la îndemână, dar care au nevoie să se hrănească. Pentru un călător flămând și înghețat nu există nimic mai bun și mai nutritiv, nimic care să te facă atât de rapid să simți că ești, în sfârșit, în siguranță și iubit.
Aici aș putea să te întreb din care categorie faci parte, dar mai degrabă te-aș invita să inventezi vreo metaforă culinară despre procesul tău creativ și s-o lași în comentarii.
O să citesc cu plăcere.
am 2 metode de gătit cu literele și cuvintele: unul care mi se dă tare ușor, ca și supa de dovleac picantă, la care mi s-a dat demult mâna și ochiul și nu mai am nevoie să mă uit pe rețetă ca să iasă repede și gustos. a doua metodă e tare sofisticată: parcă fac lasagna tradițională, cu urmărirea atentă a fiecărui pas, cu foi de lasagna rupte sau nefierte calumea, de care mă frig, pentru că încă nu mă pricep bine la a mânui tot procesul, cu sos bechamel prea vârtos, și tot așa. la final, lasagna e oricum gustoasă, dar are și imperfecțiuni. cam așa 😃