Noul “Wuthering Heights” e un reel de două ore

*Acest text conține spoilere de tot felul, citește-l pe propria răspundere

Am citit „La răscruce de vânturi” de Emily Brontë cu câteva luni înainte de lansarea filmului, când mașinăria marketingului huruia deja la turații maxime. O apreciam pe Emerald Fennell încă de la “Promising Young Woman” și “Saltburn”.

Mă așteptam la o poveste gen „Mândrie și prejudecată” cu ceaiuri, discuții cu subînțeles și bărbați care-și schimbă comportamentul după ce primesc feedback. În schimb, din primele pagini toți țipă, se lovesc și sparg vesela. „La răscruce de vânturi” e despre diferența dintre clasele sociale, violență și felul în care aceasta se transmite de la o generație la alta.

Nu e o poveste de dragoste clasică. Catherine și Heathcliff se iubesc, da, ca două animale închise în aceeași cușcă. Aproape toată cartea e povestită de menajera Nelly Dean, martora acestor întâmplări, ceea ce face relatările mai puțin credibile.

Și acum, filmul. Problema lui nu e că nu reproduce fidel romanul, ci că elimină lucrurile care făceau povestea să bată ca o inimă vie. Fennell spunea într-un interviu că nu și-a dorit o adaptare fidelă, ci versiunea pe care și-a imaginat-o la 14 ani, când a citit cartea. Și rezultatul pare făcut de o adolescentă. Filmul arată foarte bine. Cadrele sunt superbe, costumele – impecabile și actorii – frumoși. Dar ambivalența, tensiunea, cruzimea nu mai sunt acolo.

Despre casting. Margot Robbie, de 35 de ani, joacă rolul unei adolescente, care abia descoperă dorința și sexualitatea, și e cam greu de crezut. În roman, toate personajele sunt albe, iar Heathcliff este de culoare, pe când în film s-a încercat un blind casting. Totuși, cumva, personajele centrale sunt albe, iar cele secundare și negative (Edgar Linton și Nelly Dean) sunt de culoare. Ceva îmi spune că n-a fost chiar atât de blind acest casting.

Shazad Latif în rolul lui Edgar Linton. Ar fi fost un Heathcliff excelent

În roman, Catherine se îndrăgostește de Heathcliff în pofida culorii pielii lui și a statutului social. Edgar Linton este egalul ei, inclusiv prin felul cum arată. Inversând actorii, Fennell ignoră această idee care face dragostea lor subversivă: the heart wants what it wants. În locul unei iubiri care sfidează normele, primim o poveste tradițională despre doi oameni frumoși care se iubesc intens.

Catherine și Heathcliff, monștri îndrăgostiți în opera originală, în film sunt îmblânziți ca niște cățeluși de curte. Răutatea, egoismul și vanitatea sunt estompate. Deși anume combinația dintre iubire și malițiozitate te ține lipit de sursa originală, te uiți fascinat ca la accident cum doi oameni se rănesc, se iubesc, se răzbună și se bântuie chiar și după moarte.

„Eu sunt Heatcliff. Oricare ar fi materia din care sunt făcute sufletele noastre, al meu și al lui sunt la fel”, spune Catherine în carte și în film.

Doar că în film avem o Catherine blândă și speriată chiar și de propriile dorințe; când ajunge să fie ca el, face un pas înapoi.

Teaserele promiteau măcar câteva scene de erotism neconvențional. Dar sexul e searbăd și cu prea multe haine, ca în filmele în care actrițele o fac cu sutienul pe ele și știm sigur că au semnat un contract dinainte. Nimeni nu face sex în sutien în viața reală. Singurul moment curajos mi-a părut scena în care Heathcliff o găsește pe Catherine masturbând printre stânci, apoi îi prinde mâna și-i linge degetele. Peste o clipă, o ridică în sus de șiretul corsetului, ca să ne arate cât de mare și puternic este. Bineeee, l-am crezut.

Mi-au plăcut în schimb sugestiile de senzualitate, cei doi își ascund în secret ouă în pat, se așază peste ele și apoi ating fascinați substanța lipicioasă. Când se mărită cu Edgar Linton, Catherine primește o cameră pereții căreia sunt tapetați cu un material identic cu pielea feței ei.

O altă schimbare pe gustul meu a fost personajul Isabellei, sora lui Edgar Linton care se mărită cu Heathcliff. Deși pare infantilă și ingenuă, de fapt are tendințe masochiste, pe care soțul i le împlinește cu generozitate. Un Heathcliff mărinimos aproape.

Alte plusuri: coloana sonoră de Charli XCX, care a scris un album întreg pentru film, în stilul ei, și contrastează fain cu povestea de epocă.

Deși a renunțat la multe personaje și a ecranizat doar o jumătate din carte, Fennell ar fi putut alege dintr-o mulțime de finaluri mai interesante. Stafia lui Catherine bântuindu-l pe Heathcliff, momentul în care acesta o dezgroapă cu mâinile goale sau când plătește unui gropar ca să-i pună în același coșciug și astfel să fie pe veci împreună. În schimb, filmul se încheie cu un moment naiv din copilărie pe care l-am văzut deja!

Recunosc, “Wuthering Heights” arată spectaculos. N-am numărat exact, dar estimez că Margot Robbie și-a schimbat rochiile de vreo 40 de ori. Apare în rochie de mireasă cel mult 10 secunde, mergând de-a lungul câmpului.

Imaginile au fost formidabile. Puteai să faci o captură de ecran în orice moment și s-o folosești pentru coperta unui roman de dragoste. Dar în lumea suprasaturată de imagini perfecte făcute cu AI, cadrele glossy nu impresionează, ci plictisesc.

Ieșind din cinematograful plin, am avut senzația că am scrollat reelsuri timp de două ore – parcă am văzut ceva interesant, dar nu rămân cu nimic.

Doar o ceață și niște vânt în creier.

Cele 10 secunde

Aștept să ne certăm în comentarii <3