Morții noștri

Ducem mai departe câte un pic din fiecare

De când mă țin minte, morții mei sunt cu mine. Mortuos meos mecum porto.

Sanda era străbunica mea, mărunțică și ciupită de vărsat. L-a făcut pe bunicul pe timp de război, cu un ofițer român. De aceea, când au venit rușii au scos-o la marginea satului s-o împuște. Dar s-au ridicat vecinii și au scos-o de sub țevile sovieticilor. Au măritat-o cât mai repede în satul vecin cu Gheorghe, a cărei femeie nu l-a așteptat de pe front.

Sandei îi plăcea mâncarea fierbinte, iar lui Gheorghe aproape rece. Când el se așeza la masă și se frigea cu lingura de borș îi striga:

- Sandă, Sandă, chelea mă-tii, de pe foc și drept în gură!

Și azi când cuiva îi place mâncarea fierbinte e invocată Sanda.

„Nu erau pereche”, zicea gura lumii despre ei. Sanda era un pic mai mare de-o șchioapă, iar el trebuia să se aplece când intra pe ușa. Dar așa, dintr-o alianță cam stâlcită, a ieșit o căsnicie fericită. Pentru că ambii erau blânzi și și-au iubit unul altuia copiii, chiar dacă nu aveau același sânge.

Gheorghe mai ales era darnic și bun. Dacă pierdea ceva, de exemplu niște bani, venea acasă și-l lua Sanda la probozit cu „unde-s banii”, el îi răspundea molcom, cu vocea adâncă:

- Banii sunt, Sandă…

- Unde-s?

- Nu știu unde, dar undeva sunt.

Până azi lucrurile pierdute „undeva sunt”.

Gheorghe mai era și pescar. Într-o dimineață a ajuns cu căruța plină de pește la colhoz, unde trebuia să-l predea ca să-l cumpere oamenii, dar la magazie încă nu era deschis. În schimb oamenii deja așteptau la coadă. Și pentru că tătuca Gheorghe voia să ajungă cât mai repede acasă, i-a rugat pe toți să se aranjeze într-un rând către căruță, a făcut căuș din mâinile cât două lopeți și a împărțit tuturor câte câteva kile de pește „de sufletul lui Lenin”. Uneori dau și eu sau primesc ceva de la ai mei de sufletul lui Lenin.

Pe străbunicul Spiridon l-am prins, a trăit 92 de ani. Îi ziceam tătuca Scridon. Casa noastră era despărțită de a lui doar de-un gard, venea des la noi, eu îi duceam mâncare și rachiu. Strănuta de se auzea în toată mahala. Când strănută azi soțul meu, uneori așa de tare încât mă sperii și mă cutremur, îi strig că-i Scridon.

Dacă-ți place paharul ești tătuca Ion. Când facem curățenie în casă e „curat ca-n biserică”, că așa zicea mămuca Frăsâna. Acum câțiva ani a murit nana Zina, sora bunicii mele. De-atunci a apărut printre noi un gest de-al ei — un dat din mână cu umerii strânși și cotul într-o parte, care parcă alungă apa peste pietrele unui râu. Făcea așa atunci când nu mai avea ce spune la subiect sau când situația era atât de absurdă și fără ieșire încât era mai bine să trecem peste ea.

Toți acești oameni, pe unii dintre care nu i-am văzut niciodată, se adună în șir în spatele meu și al celor care am rămas aici, să-i ducem mai departe. Și noi îi ducem, că nu-s grei. Îi lăsăm, ba chiar îi chemăm să rămână, pomenindu-le numele sau obiceiurile. Uneori cei care nu mai sunt aici ies din mine fără ca să-mi dau seama, când duc lingura cu borș fierbinte la gură sau când nu pot sta acasă și apuc drumurile, așa cum făcea cândva tătuca Vasile cu acordeonul de gât.

Ne amintim de ei des, dar mai ales de Blajini. Mergem la cimitir și stăm toată ziua acolo la masă, lângă ei. Copiii aleargă printre morminte și prind din zbor frânturi despre viața celor îngropați sub picioarele noastre.

Acolo, la cimitir, e cel mai probabil să ne revedem cu rudele îndepărtate, acolo ne strângem cei mai mulți. Vorbim despre morții noștri și ne mai amintim câte ceva ce-am putea adăuga la grămada crescândă de cuvinte, expresii și gesturi pe care le-am moștenit de la ei. Așa ni se pare că încă sunt cu noi. Și într-un fel, pentru un moment, chiar sunt.

Fotografie de Zaharia Cușnir