Morcovi și rezoluții
E început de ianuarie și aerul miroase a motivație. Simți? Toată lumea și-a făcut liste, rezoluții, și promisiunea că anul acesta va fi diferit sau măcar mai bun ca cel care a trecut. Nici eu nu-s mai brează, de data asta am chiar și un excel cu programul meu zilnic.
Mă gândesc mult la motivație, la cum nu e suficientă și poate chiar inventată. Știu că nu trebuie să o aștepți ca să te apuci de ceva, ci să apeși pe accelerația primului entuziasm al unei idei. Dar mai știu și cum s-a schimbat motivația mea de-a lungul anilor. Pentru că am crescut într-un mediu în care motivația negativă și competiția extremă erau pe piedestal, iar noi eram doar niște copii.
Nu ni se spunea niciodată direct, dar dacă cineva lua 10, iar tu luai 9, sigur nu era bine. Concursuri și olimpiade, competiții de memorat și recitat poezii cât mai lungi, chiar dacă nu le înțelegeam toate cuvintele. Apoi când am crescut și am intrat în redacții, am perpetuat același model care m-a format pe mine – „intră cine vrea, rămâne cine poate”, cum se zicea la Junimea.
Nu ne-am gândit atunci că un slogan de aproape două secole ar merita o revizuire. Dacă erai începător, trebuia să înduri critica și glumele, să treci peste indiferență și „să-ți câștigi un loc sub soare”, „să-ți formezi caracterul”. Apoi cei care rămâneau se comportau la fel cu cei care veneau din urmă, tot așa într-un ritual toxic care dura până apăreau alți oameni noi în redacție și roata se mișca un pic, iar săgeata țintea spre ei.
Am dus cu mine această politică și în alte redacții. Am fost dură și neiertătoare cu greșelile altora, dar îmi aplicam și mie aceeași otravă. Orice abatere, comentariu aiurea sau gafă comisă se transformau în instrumente de tortură, în bice și pietroaie pe care le căram cu mine și în somn. Clădeam o fundație putrezită, pe care nu puteam construi mare lucru, doar un tron pentru perfecțiunea inexistentă.
Nu eram o excepție, toți cei din jurul meu făceau la fel – dădeau cu bâta imaginară în stânga și-n dreapta, de morcov nici nu auzisem. Dar standardele aparent înalte la care îi țineam pe alții erau în primul rând ridicate pentru noi înșine. Motivația negativă era singurul lucru pe care-l știam, singurul lucru familiar. Frica de rușine, de bătaie, de dezaprobare, de a pierde ceva sau pe cineva drag erau motoarele noastre.
Pentru mine lucrurile au început să se schimbe când am emigrat și am putut să exist în alte culturi și să învăț. Abia atunci am început să mă gândesc mai serios la ce mă motiva pe mine, la clasica poveste cu morcovul și bâta. Așa am învățat că bâta funcționează, dar doar pe termen scurt și nu garantat. Am observat cu ochii mei cum motivarea pozitivă ține oamenii la un loc și mereu dă roade mai bune. Nu laudă nemăsurată, ci un cuvânt bun atunci când e cazul. Și cel mai important e că am început să mă comport așa și cu mine. Să prind vocile veninoase din cap, să văd ale cui sunt (părinți, profesori, foști prieteni, foști parteneri?) și să le fac să tacă.
„Aveți grijă cum vorbiți cu voi”, spunea recent scriitoarea Ionela Hadârcă. Asta vă doresc și eu în anul care vine: orice rezoluții ați fi scris pe hârtie, să mergeți spre ele știind că le veți împlini mult mai ușor crezând în propriile puteri și apreciind valoarea progresului, oricât de mic, decât pedepsindu-vă că nu ați îndeplinit fiecare punct, că nu ați toate scopurile și toate culmile succesului. Lăsăm bâta în 2025.
