Manifest pentru inutilitate
sau de ce nu sunt influenceră
O să fiu un pic vulnerabilă azi și o să scriu un lucru de care mi-e un pic rușine. După un an și ceva de blog, mă așteptam să am mai mulți abonați aici, pe Substack. Când scriu aceste cuvinte sunt 369 de oameni care primesc aceste texte în inbox în fiecare sâmbătă. Nu e puțin, sunt recunoscătoare, dar nici nu e o cifră cu care să mă laud după standardele vremii.
Mă așteptam la mai mulți abonați nu pentru că aș crede că textele mele sunt geniale și trebuie să ajungă la întreaga omenire. Am mizat mai degrabă pe alte două lucruri: 1. Că această platformă e o alternativă decentă la social media tradițională, care-ți bagă creierul la microunde. E mai lentă, mai meditativă, e despre idei și citit în primul rând. 2. Al doilea argument era constanța: dacă mă țin de ceva suficient de mult timp – va funcționa până la urmă.
N-am avut niciun fel de strategie de promovare. Scriu, trimit, mai pun pe alte platforme, încerc din răsputeri să nu insist prea tare. Închid ochii strâns și mai pun linkul o dată pe stories. Dacă vreau să-l îngrop de-a binelea îl pun pe Facebook sau pun tot textul într-o postare pe Instagram. Uneori mi se pare că am za*bit poporul cu blogul meu, dar rațional știu că nu e așa. Că în realitate oamenii pun de mai multe ori ori aceeași chestie, că postează des, după program, ca să aibă o șansă firavă să răzbată prin zgomotul informațional.
Și iată care-i treaba. Nu mă deranjează deloc că nu am mii de abonați, că nu am ajuns virală, că dacă pun text pe Instagram am cinci inimioare în cruce. Ba chiar îmi place, e un exercițiu care mă face să mă întreb de ce fac asta, și răspunsul e de fiecare dată același. O fac pentru mine și pentru ceilalți trei oameni și jumătate care încă mai citesc pe aici și asta mi-e de ajuns.
Mă deranjează mai degrabă cei care vor să mă învețe cum să fac ca să-mi cresc prezența aici ca pe drojdii. Din fiecare colț al internetului cineva încearcă să mă învețe cum să am engagement și succes. „Trebuie să fii utilă!”, strigă la mine influencerii. Trebuie să-i rezolvi omului o problemă, să-l ajuți să evolueze, să obțină ceva. Spune-i ce face greșit. Folosește propriul exemplu, vorbește despre greutățile pe care le-ai depășit (chiar dacă sunt puțin umflate sau de-a dreptul inventate).
Dar eu foarte tare nu vreau să fiu utilă nimănui. Pentru că în spatele acestei idei de utilitate întrevăd fața sinistră a unei lumi în care orice relație e tranzacțională, în care păstrezi ceva sau pe cineva aproape atâta timp cât e convenabil.
Iar tu, tu trebuie să te îmbunătățești mereu, de aceea cauți sfaturi și trucuri. Să te „vindeci”, să-ți schimbi garderoba, să asculți, să citești, să consumi ca într-un final să devii cea mai bună versiune a ta, așa cum ne-au dictat sfintele cărți de dezvoltare personală și armata de coach personali din online. Nu zic să revenim înapoi la peșteră, dar refuz să alerg non-stop pe banda rulantă a eficienței.
Vreau să postez poze cu oamenii pe care-i iubesc în loc de cartonașe cu sfaturi și revelații. Vreau să scriu prostii care-mi vin în cap la miez de noapte (ca aceasta hehe), nu texte șlefuite conform brandului meu personal. Așa că-mi permit luxul să nu fiu utilă, să nu învăț pe nimeni nimic, și să dau scroll imediat când văd un text sau un video care vrea să-mi spună ce mai fac exact pe dos.
Refuz să scriu texte cu propoziții de maxim șapte cuvinte, cu enter după fiecare, pentru că „lumea nu citește”. Prefer să-i găsesc pe cei doi care încă citesc. Prefer florile sălbatice și frunzele uscate, prefer bibliotecile care nu aduc profit. Vreau să văd filme inutile, să am prietenii care mă incomodează uneori, să cred în cauze care nu-s la modă și să fac propriile greșeli. Să citesc cărți din care nu învăț mare lucru, dar care mă bântuie la miezul nopții. Vreau să învăț printre altele, cu pauze, nu constant și cu de-a sila, ca o gâscă îngrășată artificial. Vreau să-mi dau pace să trăiesc și să respir, nu să-mi transform existența într-un proiect nesfârșit de îmbunătățire a sinelui.
Fug de zgomotul informațional ca să citesc articolele tale 🥲❤️ Mă alături manifestului tău!
Când încă nu aflasem de Substack, scriam pe Medium. O vreme îmi plăcea, apoi am simțit că devine ca LinkedIn. Toți mi se păreau eficienți, productivi. Nimănui nu îi păsa de articolele mele despre cărți. Mi-am dat seama că poate nici nu trebuie să le pese. E suficient să scriu eu despre cărțile mele. Să fac acei 3 oameni să adauge măcar o carte în TBR recomandată de mine.
Scrisul e terapie. Asta va rămâne una dintre metodele de coping în această lume "nebună"🫶🫂
Ce plăcut a fost să citesc acest manifest și să mă gândesc, ce bine că-mi pot face munca și aduna o comunitate de oameni fără sa demonstrez în fiecare zi cât sunt de utilă. Se poate și o dată pe săptămână :)))