Lecții despre muncă
O viață (de) neangajată
De aproape trei săptămâni nu mai am job full time. De fapt, credeam că-mi doresc să nu mai am niciodată job full time, în sensul clasic al cuvântului, de la 9 la 5, pentru că aproape toată viața l-am avut. Iar în jurnalism de cele mai multe ori e full time în sensul de 24/7, dar să trecem peste acest detaliu.
Lucrez de la 16 ani, de când eram la liceu, iar după-amiezile mi le petreceam la un ONG din Edineț unde aveam funcția de „coordonator comunicare” și primeam 125 de dolari lunar! Să „coordonez comunicarea” însemna să fac un ziar pentru tineret, flyere și alte materiale, campanii de comunicare, iar 125 de dolari însemnau destul de mulți bani pentru vremea aceea și mai ales pentru clasa a zecea. Țin minte și acum inelul de argint pe care mi l-am cumpărat din primul salariu. Tot atunci am primit și carnetul de muncă verde și rigid, cu litere aurii, atât de serios atunci, atât irelevant azi.
Am avut o relație cam bipolară cu joburile: ba eu le vânam, ca atunci când am absolvit facultatea sau m-am mutat în Spania, ba ele mă urmăreau cu îndârjire și trebuia să învăț să spun nu. Dar de cele mai multe ori eu am avut nevoie de un job ca să mă întrețin și cred în continuare că independența financiară pentru o femeie e cea mai scurtă cale spre libertate și o viață mai bună.
De câteva ori, mai ales în ultimii ani, am încercat să-mi iau un timp liber, în care să nu fiu angajată, dar eșuam după câteva luni. Uneori pentru că n-am putut rezista tentației unui job, alteori pentru că Rusia a ataca Ucraina în 2022 și am crezut că cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac atunci era să scriu despre asta și să-i susțin și pe alții să o facă. Dar mereu am văzut jobul ca pe o misiune, un loc în care să simt că fac ceva bine și pentru alții, nu doar pentru mine. Banii erau acolo, dar am fost nefericită când i-am pus pe primul loc.
Acum am plecat de bunăvoie și nesilită de nimeni, deși știu că războiul continuă – am cam obosit. Am nevoie de o pauză. Dar și mai tare, am nevoie să-mi ofer această pauză.
M-am simțit ciudat în aceste trei săptămâni de neangajare. Uneori încă mai caut Slackul pe desktop, apoi îmi amintesc că nu trebuie să tresar la nicio notificare. Emailurile îmi par niște animale stranii, extraterestre, care strigă după atenția mea.
De câteva zile am un sentiment neplăcut, abia perceptibil, care iese uneori bolborosind la suprafață. După un pic de introspecție mi-am dat seama că simțeam… rușine. Rușine că nu am alergat imediat la alte interviuri de angajare, că nu merg la un oficiu sau nu mă conectez online la 8 dimineața. Că aș fi putut avea un job, dar iată – nu am. Că mulți oameni ar vrea să fie în poziția mea. Că pot să fac și aleg să nu fac.
Dar să fac ce? Pentru că eu fac. În tot acest timp de neangajare am lucrat la două texte mari, fac un kit de presă pentru lansarea unui documentar, m-am înscris să fiu observatoare la alegerile de pe 28 septembrie și am făcut traininguri pentru asta. Ca să nu mai zic că am avut grijă de cei dragi, am stat cu copiii, am mers la cumpărături și am făcut curățenie. Dar toate astea nu contează dacă nu-s în cadrul unui serviciu oficial, nu-i așa? Probabil așa se simt oamenii care îngrijesc alți oameni, care fac munca casnică invizibilă sau pe care dizabilitatea îi pune în situația de a nu lucra. Sau poate e doar limitarea mea și restul celor 8 miliarde au învățat de mult „să fie propriii lor șefi” sau și mai bine – să nu-și găsească împlinirea doar în munca pe care o fac, în aprecierea exterioară, în salariul fix de la final de lună.
Am avut multe joburi de-a lungul vieții, mi-e și frică să le număr. Și de la fiecare am învățat câte ceva. Din redacția de ziar plină de fum de țigară am învățat să scriu și să fiu consistentă (sau să încerc, mă rog, mai am de lucru aici). De la televiziune am învățat cum să spun mult cu puține cuvinte, la corporație am învățat să lucrez cu oamenii, la guvern am învățat că politica e foarte interesantă, dar nu e pentru mine.
Se pare că undeva pe drum, din toate aceste locuri am învățat inconștient și alte lecții – că doar munca angajată, cu salariu fix la final de lună și în care ești responsabil în fața altora ar fi valoroasă. Și cred că e timpul să le dezvăț.
Un pic de housekeeping, pentru cei câțiva abonați la acest blog: deja știți că scriu în fiecare sâmbăta, dar mă gândeam să public la o anumită oră, dimineața pe la 10 sau seara pe la 6. Voi când citiți mai degrabă? Știu că mulți probabil citiți când ajungeți la email, dar mi-e greu să decid, așa că m-ar ajuta tare răspunsurile voastre 💙
Eu te citesc când prind un ochi liber, dar cu cât mai devreme publici, cu atât anticiparea e mai mare ❤️
Citesc când apuc, uneori chiar nu deschid mesajul ca să nu-mi scape, alteori îl deschid și apoi îl trag înapoi în cele necitite; cert e că îl aștept de fiecare dată!