I've seen this before
sau de ce am un déjà-vu cu aceste alegeri
Fete și băieți, azi va fi despre politică. E singurul lucru la care mă pot gândi acum. Dar și pentru că nu putem trăi o viață în afara politicii, oricât de tentant ar suna.
Cei apropiați m-ar descrie mai degrabă ca un om optimist. Am calitatea asta enervantă - încerc să văd lumina chiar și acolo unde ea demult s-a stins.
Dar de data asta simt că am dat cu capul de perete de prea multe ori ca să mă refugiez în optimismul meu călduț. Zilele astea, când România e cu un picior în groapă, nu pot scăpa de senzația de deja-vu. Am mai trăit asta cândva, am mai văzut asta undeva.
Am văzut asta în 2009, când eram studentă și eram sigură că comuniștii nu pot fi la putere în Moldova, după două mandate infinite. Dar au câștigat atunci alegerile, fraudând sau nu, nici nu mai contează. Iar noi am protestat prin piețe și în vămi, vreo 5 oameni au murit și nici până azi n-a fost nimeni pedepsit pentru moartea lor.
Am trăit asta în 2016, când puteam să jur că al treilea val de feminism o va purta în sus pe prima președintă a SUA. Mă uitam cu încredere în ochii panicați ai prietenilor mei americani și le spuneam că „n-are cum”. Și a avut cum.
În octombrie anul trecut mă uitam înghețată la rezultatele referendumului pro-european în Moldova, care doar în ultima secundă au sărit timid de 50%.
Și apoi, când eram încrezută, a doua oară, că o femeie capabilă ar fi mai potrivită să conducă cea mai mare putere economică a lumii, dar cetățenii americani au ales un showman în loc.
De aceea cuma sunt pesimistă în legătură cu România. Și pentru Moldova, la toamnă, lucrurile nu arată mai bine. Cel mai probabil Putin va câștiga o centură formată din mai multe țări favorabile care să-l ajute să stranguleze definitiv Ucraina. Sau poate, ca de obicei, doar încerc să vizualizez cel mai rău scenariu posibil, ca apoi să nu fie șocul și durerea atât de intense.
Cred că de luni trebuie să ne punem întrebări. Ce-am făcut de s-a ajuns aici? Unde am greșit și i-am lăsat pe alții în urmă, fără acces la educație, la călătorii, la șanse? Ce n-am făcut bine, ca societate, astfel încât să alegem un om care amenință cu agresiunea sexuală în parlament? Un altul care spune „pot să împușc pe cineva și oricum mă vor vota”. Nu vi se pare halucinant că se discută atât de mult despre vaccinuri în timpul unei dezbateri prezidențiale?
Vom reuși să ne punem aceste întrebări și poate să facem o schimbare doar dacă nu vom avea focuri mai mari de stins.
Sper din tot sufletul să n-am dreptate, iar pesimismul meu să fie doar un mecanism de apărare.
De ce scriu asta? Probabil pentru că frica e prea mare, împletită cu dezamăgire și dubii. Pentru că am nevoie de un spațiu în care să împărtășesc asta.
Dacă simți nevoia și tu de un safe space, te aștept în comentarii. Cum te simți zilele astea? Cu ce speri să te trezești luni? Dar de ce te pregătești?
NB: În 2011 absolveam facultatea și aveam mari emoții cu examenul de licență. O prietenă mi-a scris atunci fraza Hope for the best and expect the worst într-un carnet. Aș vrea ca și azi problema mea cea mai mare să fie susținerea tezei de licență.
Acum am găsit și citatul original.
“Hoping for the best, prepared for the worst, and unsurprised by anything in between”
Maya Angelou
Sunt paralizată de frică și cred exact ca tine. Aș vrea să cred ca e ca să nu cad de prea sus, dar, de fapt… rațiunea asta nou educată în spiritul iraționalității de altădată îmi spune ca e prea puțin probabil să ne salvăm iar în ultimul moment..e prea târziu.. și eu nu știu ce să fac cu asta. Cum fug din țară cu trei lei în buzunar? Dar cum să-mi las părinții? Dar cum să-mi las visurile despre oh so stupid feminism, egalitate, drepturile minorităților, consumerism și să mă întorc la “nu e bine să bați pe altcineva”? Cum să plec? Dar cum să stau?