Înapoi la setările din fabrică

Nostalgia e drogul meu preferat

Zice Gheorghi Gospodinov în „Fizica tristeții” să nu ne întoarcem niciodată în locul în care am copilărit, că nici noi nu suntem același, nici locul nu e același și ne așteaptă doar dezamăgirea. Dar nostalgia e drogul meu preferat, așa că revin aici iar și iar, în căutarea unui ceva pe care nu-l voi găsi niciodată.

Mă uit la casele abandonate, cu lacătele ruginite și văd copii țâșnind pe ușă, mă uit la clădirea fostului spital înghițită de buruieni și văd jocul, mă uit la drumul prăfuit pe care trec doar mașini și văd oameni mergând pe jos și cântând. Mă uit la ferestrele de plastic și văd lemn, mă uit la magnoliile chinuite și văd vișini. Îmi încordez privirea și îmi dau seama că de fapt acum totul e învelit în plastic – și casele, și mâncarea, și oaneii, și pământul.

De fiecare dată efectului drogului e tot mai slab, dar continui să-l consum o cu îndârjire incurabilă.

De ce tot revin aici? Ce caut cu ochiul minții? Îmi spun că vin pentru oameni, că-mi iubesc familia. E adevărat. Dar oamenii sunt legați de acest loc prin mii de fire invizibile imposibil de tăiat. De fiecare dată când i-am scos de aici au pășit pe alt pământ precauți și nu cu întreaga talpă a piciorului, de parcă și-ar fi uitat acasă centrul de greutate. Eu sunt cea care m-am smuls și am zburat ca un balon din mâna unui copil adormit.

Vreau să cred că cel mai mult m-am schimbat eu. Că am devenit mai bună, că am înțeles cruzimea, că am văzut lumea și de aceea știu să observ și aici frumusețea. Dar pășesc jos din autobuz și revin automat la setările din fabrică. Atunci, fix contrar așteptărilor mele, lumea din jur pare schimbată, casele mai mici, pisicile mai mari, florile mai șterse la culoare, iar eu stau amorțită în jurul lor și am din nou șapte ani.

Rațional înțeleg că totul se reduce la biologie, că aici am avut cele mai multe de „prima dată”, iar creierul meu le-a înregistrat drept extraordinare, le-a desenat mai speciale decât au fost. Dar inima îmi spune că e mai mult de atât. Că e aici ceva mai puternic ca rădăcinile, că în aceste puncte cardinale se ascunde cheia spre un loc din mine pe care încă nu l-am cunoscut.