Imperfect match

Vreau „satul” înapoi!

Vreau să scriu un text despre cuvântul comunitate, dar care să nu conțină cuvântul comunitate. L-am auzit de atâtea ori în ultimul timp, mai ales pe net, în acest spațiu al izolării, încât uneori mi se pare că nu-i mai înțeleg sensul.

Dar la asta mă gândesc tot mai des în ultimii ani și despre asta a fost săptămâna mea.

În perioada asta lucrez la birou, alături de oameni în fiecare zi, și împreună generăm idei care nu cred că s-ar putea naște pe slack. Apoi am citit acest text ca o pâine caldă al Valentinei. Face troc cu pâine și bunătățuri, dar de fapt cred că schimbă oamenii, îi face să creadă într-un lucru care părea pierdut - posibilitatea ca celălalt să-ți fie alături just because.

Părinții mei îmi povestesc cum se construiau casele în sat, cu clacă, fără bani. Astăzi și lor li se pare fantastic. Făceau asta cu oameni cu care probabil n-aveau păreri politice similare sau afinități de caracter. Împărtășeau același petec de pământ și asta era suficient.

Riscăm să rămânem singuri în era în care suntem încurajați să renunțăm la relațiile „toxice”, prin care înțelegem cam tot ce nu ne convine. Mai ales că, s-o recunoaștem, de multe ori the call was coming from inside the house. Există oameni care ne fac viața imposibilă sau foarte grea, dar ei nu sunt majoritatea.

Ne temem de disconfort, ne temem să nu ne aliniem cu toții perfect. Ne așteptăm să avem partenerii de viață perfecți, prietenii perfecți și vecini imaculați. Ne înconjurăm de persoane care simt ca noi și văd ca noi, apoi ne plângem că ne-am închis în bule.

Iar când ne este greu, nu avem la cine apela după ajutor, pentru că nimeni nu e în stare să ne acorde ajutorul perfect. Dacă rugăm un prieten să care cutii când ne mutăm ne vom simți datori, dacă lași copilul cu părinții tăi sigur îi vor da zahăr, vecinii se vor uita ciudat la tine dacă le duci câteva felii de tort pe care n-ați reușit să le mâncați.

Apropo, recomand acest text, care se întreabă cât de tare vrem să participăm, de fapt, în satul mitic de care e nevoie ca să crești un copil.

Ne-am dezvățat să creăm conexiuni cu cei care nu citesc același gen de cărți sau nu se uită la aceleași seriale. Îi taxăm pe cei care nu se comportă exact așa cum credem noi că se cuvine. Nu ne tolerăm rudele și prietenii dacă nu gândesc ca noi. E greu să ajungi la fundul ceștii de cafea cu cineva cu care parcă n-ai nimic în comun. Dar avem în comun mai multe decât credem. Cel puțin faptul că ne simțim cu toții pierduți în această realitate mereu schimbătoare.

Recent o prietenă foarte apropiată mi-a trimis un mesaj audio la miezul nopții ca să-și ceară scuze pentru niște lucruri pe care crede că le-a făcut greșit în trecut. Că n-a fost prietena perfectă. Că nu a făcut față așteptărilor. Că a avut defecte. Pentru mine, defectele acestea sunt parte din cleiul care ne-a ținut împreună. Faptul că am crescut ambele în sărăcie și cu traume, că în copilărie educația a fost singura cale spre o viață mai bună, iar scrisul la revistă - singurul outlet creativ. Că am trecut prin relații la fel de distrugătoare și ne-am ținut de ele ca proastele până nu s-a mai putut. Că nu am fost suficient de bune una pentru alta și pentru lume.

Am nevoie să arăt cuiva rana și să nu se sperie. Să dea din cap că m-a înțeles.

Acesta e pledoaria mea ca să ne apropiem de alți oameni mai mai mult. Să invităm persoana pe care tocmai am cunoscut-o la un ceai și să depunem efort pentru a crea și menține relații. Să acceptăm oamenii imperfecți (și lucrurile imperfecte) în viața noastră.

Fac asta chiar și cu acest text. E imperfect, uneori mi-e rușine și teamă să apăs send. Dar sper că dincolo îl va citi cineva care are nevoie de aceste cuvinte și de o comunitate. Damn.

Yoko Ono - Mend Piece