Fiicele noastre

Noi nu mai visăm la bucătărie

„You are your grandmother’s wildest dreams come true”, citesc pe internet.

Citesc mii de fraze în fiecare zi pe internet, dar asta rămâne cu mine. Sau „rugăciunile bunicii tale încă te mai protejează”. Auch, drept în inimă.

Nu sunt religioasă, nu cred în misticism sau în „divinul feminin”, dar sunt sigură de existența legăturii între mine și sora mea, mama mea, bunica mea și străbunica mea, chiar dacă n-am cunoscut-o niciodată. Nu e o legătură de sânge, ar fi puțin. E timpul și spațiul împărtășit, e o conexiune ca cea dintre Micul Prinț și vulpea lui: ne-am îmblânzit unele pe altele, ne-am șlefuit ca să încăpem mai bine în lumea asta în care am fost puse mereu pe locul doi.

E curios cât de apropiată mă pot simți de o femeie care a trăit vremuri atât de diferite. Bunica mea s-a născut înainte de Al Doilea Război Mondial. În copilăria ei nu exista electricitate sau telefon, sau televizor. A ieșit rareori din sat și s-a măritat cu vecinul de peste gard. Mama s-a născut în 1966 în URSS și mult timp nu a știut un alt fel de a trăi și de a vedea lumea decât prin lentila dictaturii comuniste. Și-a dorit cel mai mult în viață să aibă studii superioare și nu și-a împlinit visul nici până azi.

Într-o zi eram acasă la o prietenă, care tocmai își făcuse reparație în bucătărie și totul arăta ca pe Pinterest. M-a sunat mama și am vrut să-i arăt bucătăria frumoasă. „Vai, această bucătărie e visul oricărei femei!”, a exclamat ea încurajator. Eu și prietena mea, feministe, am înghețat două secunde, apoi am râs și i-am explicat mamei că nu toate femeile visează la bucătării.

Am și vise neîmplinite, piedici neașteptate din când în când, dar comparativ cu mama și bunica mea, trăiesc o viață de neimaginat. Am studiat, am călătorit, am iubit liber și nu visez decât foarte rar la bucătării. Am învățat nespus de multe de la ele, dar e o muncă grea și continuă să-mi dau seama ce vreau să duc mai departe și ce vreau să las în urmă. Cel mai mare cadou din partea lor a fost anume această libertate de a alege. Pentru asta le sunt mereu recunoscătoare.

Am mai scris despre cât de importante în viața mea sunt femeile mai în vârstă, fie că sunt din familia mea sau nu. Sunt cele care îmi arată cum vreau și pot să fiu, dar și cum nu vreau să fiu, ceea ce e la fel de important. Dar mă gândesc și la generațiile de femei care vin după mine, la Gen Z, gen Alpha și restul literelor alfabetului grecesc. Fiicele noastre, nepoatele noastre.

Într-un exercițiu de optimism și imaginație mă întreb: cum se vor uita la noi fiicele noastre? Ce ne vor reproșa? Că am permis să se întâmple războaiele? Că n-am profitat suficient de libertatea noastră?

Ne vor împlini visele? Eu sper că nu, că vor avea visele lor proprii pe care noi astăzi nici nu putem să ni le imaginăm.

Cel mai probabil lumea se va schimba în feluri greu de prezis, iar problemele femeilor de peste jumătate de secol vor fi și mai greu de prevăzut. Dar știu că sunt și voi fi mereu gata să le ascult și să încerc să le înțeleg pe femeile care vin după mine. Că îmi clădesc visele mele ca ele să poată construi deasupra. Că le voi oferi același cadou al libertății, înțelegerii și solidarității pe care l-am primit și eu la rândul meu. Un cadou generos și inepuizabil, din care sunt mereu gata să dau mai departe.

Fotografie de Maria Guțu

NB: Azi acest blog împlinește un an! Nu-mi vine să cred și îți mulțumesc din inimă că ești aici și mă citești.

Mă bucură tare fiecare inimioară, distribuire și comentariu 💖