feminismul m-a făcut să-mi fie frică

și bine mi-a făcut!

Ieșeam din metrou într-o seară și am luat-o spre casă, pe un trotuar iluminat cam prost. Din aceeași gură de metrou iese un tip. Înalt, cu gluga trasă pe cap, la 10 pași în urma mea. Instinctiv, mă uit precaut în spate - vine cu pași grăbiți după mine.

Ce fac? Mă prefac că vorbesc la telefon? Cam târziu pentru asta, e prea aproape. Pipăi cheile în geantă și le apuc strâns în pumn, cu țepușele în afară, știți voi.

Tipul grăbește pasul. Inima îmi bate tot mai tare în urechi. Trece pe lângă mine și merge iute mai departe.

Mă simt proastă. Degeaba m-am agitat. Dar în ultimii ani am auzit despre atâtea cazuri, care de care mai oribile, în care o femeie e bătută, omorâtă sau violată pe un trotuar iluminat cam prost. Uneori mă gândesc că feminismul m-a stricat, că it’s not fun anymore. Că vorbim atâta despre hărțuire sexuală, despre violența în toate formele ei, încât poate ea nu-i chiar așa de multă cum se spune? Poate exagerez? Sunt de 36 de ani pe acest pământ și iată, n-am pățit nimic strașnic, nimic care să mă marcheze pe viață. N-am fost „victimă” (urăsc din rărunchi acest cuvânt, mi se pare că reduce omul la o poziție de lipsă de putere totală).

Apoi îmi amintesc. Că da, n-a fost grav, dar într-o seară un vecin beat ne-a fugărit pe mine și pe verișoara mea de 12 ani pe stradă. Nu știu ce voia să ne facă, că n-a reușit să ne prindă, era prea amețit. Dar n-am uitat despre asta.

Sau despre cum profesorul de biologie scotea la tablă doar fetele în fustă și putea să le țină acolo toată ora. Despre cum odată a trebuit să merg în picioare într-un microbuz îmbulzit și timp de două ore un băiat lipit de mine și-a ținut mâna pe fundul meu și m-am temut să zic ceva sau să mă mișc în general.

Când vorbesc cu prietenele mele, ne considerăm norocoase. N-a existat un viol care să ne distrugă viața (care să nu ne distrugă au fost, dar ne-am descurcat cu ele cum am putut, cu ascuns sub preș, apoi cu terapie), nici nu ne-a omorât nimeni până azi. Dar agresiuni mari și mici au fost câte nu încap în toate rapoartele ONG-urilor pentru drepturile femeilor. De când mă consider feministă, de mai bine de 15 ani, sunt mai conștientă și despre toate ororile prin care trec femeile, despre sechelele pe care le lasă chiar și agresiunile care nu par „grave”.

Știu ce se poate întâmpla, știu cum diferența dintre un caz nu prea grav și unul foarte grav e determinată uneori de un gest, de o secundă. Această conștiință mă face să mă tem. Să țin cheile în pumn, să nu mai merg cu auto-stopul, să ne dăm mesaje cu fetele când ajungem acasă. Mă face să văd pericolul, chiar dacă uneori nu-mi dau seama cât de mare sau mic este; nu-i văd marginile.

Uneori îmi amintesc cu dulce nostalgie de anii inconștienți, de vremurile în care femeile nu știau ce li se poate întâmpla. Sau știau, dar violența era văzută ca o normalitate pe care trebuie să o înduri. Într-o noapte caldă din 2013 am urcat într-un taxi cu un tip pe care-l cunoșteam de 24 de ore și am mers la el acasă, fără ca să-i știu adresa sau să am internet la telefon. Pe atunci nu mi se părea un gest extraordinar. Deși ar fi putut fi un criminal în serie, s-a dovedit un băiat foarte de treabă și mi-a devenit soț. Dacă ne-am fi cunoscut azi, nu cred că aș fi urcat în taxi cu el.

Mă întreb dacă prețul pe care-l plătim pentru siguranță nu e prea mare.

Avem mai puțină încredere în oameni, mai ales în bărbați, suntem reticente să cunoaștem oameni noi sau să descoperim locuri necunoscute. Iar asta e greu, mai ales în era conexiunii, când depășirea propriilor limite e o ambiție universală, iar frica e văzută ca un defect, o mare limitare, singura care te ține departe de succesul în viață. „Totul e în capul tău”, nu?

Și totuși, cred că frica mea mă protejează. Cred că deseori e bine și sănătos să ne temem. Că uneori pericolul chiar e acolo. Dacă mai puțină distracție și descoperiri noi înseamnă prețul pentru siguranța mea - prefer să-l plătesc.

Aș fi vrut ca Ana-Maria să se teamă mai mult. Oare la ce se gândea când a urcat în mașină? Oare se temea? Știu că actul de violență nu e responsabilitatea victimei. Sunt cazuri când nevoia e mai mare decât frica, cazuri când nici frica nu ne va apăra. Adesea sursa violenței e cel de care ne temem cel mai puțin, cel pe care-l iubim.

Dar uneori mă ajută să-mi amintesc că nu sunt paranoică. Că nu mă tem degeaba. Că am trecut printr-o grămadă de momente neplăcute doar pentru că sunt femeie. Că spațiile sigure sunt puține și niciodată garantate. Că nu pot trăi doar cu frică. Dar că nu e rău s-o am alături, dacă mă poate salva uneori.

Carey Mulligan în Promising Young Woman

NB: Probabil din cauza fanteziilor mele de răzbunare unele dintre filmele mele preferate sunt cele în care rolurile se inversează și prada devine vânător. Recomand A Girl Walks Home Alone at Night și Promising Young Woman.