„Eu nu caut răzbunarea, răzbunarea mă caută pe mine”

Avem nevoie de durere ca să creștem?

I’ll just bleed so the stars have something dark to shine in…

Frank Stanford

Am trei ace înfipte în umărul drept, din ochi îmi curg lacrimi fără să vreau. Sonia mișcă vârful acului și caută durerea, punctul exact în care a început totul acum câteva luni. Când îl găsește, unde tăioase îmi fulgeră prin corp. Îmi spune că mulți dintre cei care ridică greutăți la sală au problema asta și-și tot cere scuze de la mine când icnesc. Totul a pornit din nimic, un punct minuscul de durere în umărul drept care nu trecea odată cu febra musculară. De cele mai multe ori nici nu-l simțeam, dar uneori îmi împiedica pe neașteptate unele mișcări și trimitea săgeți în tot brațul. M-am gândit că o să-mi treacă, dar nu mi-a trecut. „Bine că ai venit”, zice Sonia învârtind ușor acul, „ai multă tensiune acumulată aici”.

Se zice că corpul ține minte. Se zice că durerea e o parte naturală a dezvoltării. „Unde dă mama, crește”, nu-i așa? Venim pe lume prin durere, ne doare când cresc dinții, sânii și oasele, iar mușchii și pielea nu reușesc să le ajungă din urmă. Arta se naște din suferință și pentru toate lucrurile bune în viață trebuie să plătești tribut.

Dar avem nevoie de durere ca să evoluăm, ca să creăm? Oamenii practici, care citesc psihologie și cred în știință vor zice că nu; cei cerești, care cred în destin, în semne de la univers și în horoscop vor zice că da. Eu? Nu știu, și dacă ai venit aici pentru răspunsuri categorice îmi pare rău să te dezamăgesc. Dar știu că Michelangelo a pictat Capela Sixtină cu ceara care-i curgea în ochi (și probabil fiind în depresie), că Beyonce a scris Lemonade când era în prag de divorț, că Rosalia tocmai a lansat LUX inspirat inclusiv din relațiile ei eșuate și a declarat public că este VOLCEL, adică că practică celibatul voluntar.

Mie de multe ori durerea mi-a dat o forță creatoare care părea inepuizabilă. Țin minte și acum ce lucrare bună am făcut în primul an de facultate cât treceam printr-o despărțire și ce perioadă înfloritoare am avut atunci când această relație s-a încheiat cu adevărat. Am scris texte de care sunt mândră pornind de la pierderi imense și irecuperabile. Dar am creat și fiind fericită, extrăgând un sens din momentele bune, din amintirile calde pe care le port în piept. De aceea cred că durerea poate fi o forță creatoare, dar numai dacă reușești să-i supraviețuiești și să ieși întreg din tunel. How do I feel all this pain without letting it break me?, scriam în notițe acum mai bine de un an, când am pierdut pe cineva drag.

Cred că latura bună a durerii este că uneori aceasta ne unește. Atunci când expunem rana la lumină ne recunoaștem unii pe alții – durerea mea vede durerea ta. Dar cred că nu putem căuta durerea intenționat, că aceasta va veni oricum. „Eu nu caut răzbunarea, răzbunarea mă caută pe mine” cântă Rosalia în ucraineană în De Madrugá – Я не шукаю помсти, помста шукає мене. Așa că durerea te va găsi eventual, din afară sau din interior va ajunge într-o zi la tine. Și atunci tot ce poți face e să încerci să-i reziști. Iar dacă ai putere și ceva noroc, să o îmblânzești și să o transformi.

Listening party pentru albumul LUX în MNAC Barcelona

Care e relația ta cu durerea?