După ce pleacă musafirii

nevoia mea principală e să fiu cu alți oameni

Închid ușa apartamentului și revin în salon. Pe masa întinsă strălucesc farfurii goale și unsuroase, pahare cu puțin lichid colorat pe fund, tacâmuri împrăștiate. Șervețelele mototolite au absorbit urme de prăjit, de uns, de delicios și de timp petrecut împreună. În toată casa se așază o liniște care părea imposibilă acum o oră, când noi râdeam, vinul gâlgâia și muzica răsuna de pe vinil. Mă apuc să adun toate resturile în aceeași farfurie și simt cum în picioare îmi urcă o dulce oboseală.

Mi-am petrecut ziua alergând între magazin și bucătărie. Pun peștele și legumele în cuptor și mă gândesc la Joan Didion și petrecerile ei fabuloase și riguroase. Odată a fost întrebată dacă a existat tensiune între scriitoarea serioasă și femeia care adora să gătească și să dea petreceri. „Nu a existat nicio tensiune. Petrecerile sunt importante pentru mine”, a răspuns ea.

Bucătăria lui Joan Didion, 1972

N-aș îndrăzni să mă compar cu ea, dar un lucru sigur îl avem în comun, bucatele simple. Iată unul dintre meniurile create de Didion, păstrate religios într-o mapă: pui la cuptor cu rozmarin; usturoi copt, ceapă verde, morcov, țelină; brânză de capră și Brie; salată cu vinegretă; ciocolată și migdale. Aș vrea să-l recreez cândva. Și eu gătesc simplu. O prietenă mi-a zis odată că eu „fac ingrediente, nu mâncare” și am decis s-o iau ca pe un compliment.

Am crescut în casa în care se dădeau des petreceri, în care la masă se găsea mereu loc pentru încă un musafir. Multe obiceiuri din acea casă le-am lăsat acolo, dar pe acesta l-am luat cu mine și-l țin lângă inimă.

De data asta am gătit și am invitat oameni la mine dintr-un motiv aproape ridicol: acum doi ani a murit bunica, iar mâncarea e limbajul în care a înțeles ea cel mai bine iubirea. Am pus pe masă bucatele ei preferate: pește, șampanie, înghețată. Sper că i-au plăcut. Uneori, cu cât mai ciudat și neașteptat e pretextul, cu atât mai faină iese petrecerea.

Uneori mă întreb dacă merită acest efort, mă întreb de ce eu, femeia din casă sunt cea care-l inițiază mereu. Mă gândesc la limitele personale și la nevoile mele. Apoi mă uit într-un colț al camerei, din care mă privește singurătatea cu ochi pustii, și dubiile mele se dizolvă în aer.

E ceva pământesc și confortabil în lucrurile făcute acasă, în gestul de a deschide ușa și a-i lăsa pe alții să-ți vadă intimitatea, rufele, plantele aproape moarte, praful adunat pe cărțile din bibliotecă. E ceva din zvâcul unei îndrăgostiri în anxietatea pregătirilor și așteptării, apoi bucuria revederii sau a noutății dacă vin oameni pe care abia îi cunoști. Urmează plăcerea mâncării, dibuitul și găsitul temelor comune, separarea naturală în grupulețe care strigă, apoi șoptesc.

Mai turnăm câte un pic în pahare și vorbim despre lucru, despre experiențele pe care le-am supraviețuit împreună. Despre cei pe care îi cunoaștem și pe care nu i-am văzut demult, despre cei mai tineri care vin din urmă, frumoși și curajoși, dar care știu prea puține despre începuturi și pare că nici nu-i interesează.

Ne întrebăm dacă devenim mai conservatori sau mai religioși odată cu vârsta, adunați în jurul acestei mese la un fel de praznic. Nu cred. Mai degrabă experiențele pe care le acumulăm ne scutură de tot de pojghița de ignoranță și înfumurare din tinerețe.

Se face târziu, copiii încep să caște și seara se apropie de sfârșit. Ne dăm seama că n-am făcut nicio poză, iar acesta e cel mai bun semn că petrecerea a reușit. Facem un selfie în care zâmbim obosiți și ne luăm rămas bun.

Închid ușa și mă uit în colțul camerei. Nu mai e nimeni acolo.

Pinterest