Dreptul femeii la singurătate
It was incredibly romantic, this time in which I was my own.
Poeta Alina Ștefănescu, într-un interviu pentru The Rumpus.
Pe 4 iulie 1845 un bărbat a decis să se mute în pădure. Și-a construit acolo, pe malul unei ape, o cabană din lemn, acoperită cu șindrilă și izolată de ploi și furtună. Henry David Thoreau a locuit doi ani pe malul lacului Walden, timp în care a scris cea mai cunoscută lucrarea a sa, cu același nume.
„M-am dus în pădure pentru că am vrut să trăiesc deliberat, să dau piept numai cu faptele esențiale ale vieții și să văd dacă nu puteam învăța ce avea ea să-mi spună, ca să nu descopăr când voi ajunge să mor că nu am trăit”, zice el.
Scrierile lui Thoreau emană bucuria omului care se mulțumește cu puțin, pentru că are totul. „Mi-a făcut plăcere să mă lipsesc.” Are natura, lacul în care se scaldă în fiecare dimineață, cântecul păsărilor, sunetul trenului în depărtare, se are pe sine. Filozofia lui a inspirat mulți alți bărbați, inclusiv pe Tolstoi sau Martin Luther King. (A fost și foarte contestat, acuzat de ipocrizia experimentului său, pentru că mama lui i-ar fi spălat hainele și i-ar fi trimis mâncare.)
80 de ani mai târziu Virginia Woolf încerca să ceară aproape același lucru. „O femeie avea nevoie de o cameră doar a ei și de suficienți bani dacă vrea să scrie” e probabil cea mai celebră frază pe care ne-a lăsat-o.
Mai aproape de prezent, scriitoarea cu pseudonimul Sașa Zare s-a izolat în casa părăsită a bunicului unei prietene ca să scrie „Dezrădăcinare”, una dintre cele mai tulburătoare cărți în română din ultimii ani. Deși a rămas cu mine imaginea relației ei cu mama, triunghiul amoros și terapia infinită, cel mai mult mi s-au întipărit în minte sunetele șoarecilor, grădina în care își bea cafeaua și frica care o bântuia nopțile. Rămân fascinată de acțiunea ei, de înțelegerea clară că are nevoie de singurătate ca să ducă la capăt ce și-a propus.
Totuși, astăzi, câte dintre femeile lumii au luxul singurătății și izolării? Probabil mai multe decât pe vremea lui Thoreau sau a lui Woolf. Și cu siguranță există și mulți bărbați care nu au acest lux, care nu se pot muta în pădure ca „să dea piept cu viața”. Dar cred că există o diferență între felul în care percepem bărbații care aleg singurătatea și femeile care o fac. Dacă un bărbat e singur, atunci cu siguranță a ales această stare, are curajul să înfrunte natura și propria minte, caută ceva, cercetează viața însăși.
Dacă o femeie e singură, o compătimim. Ne gândim că nu a ales asta, că a fost forțată de circumstanțe. Dar mai ales – ne temem de ea. Pentru că o femeie singură e periculoasă, nu știi ce pune la cale. Femeile singure sunt vrăjitoare, în casele lor se întâmplă lucrurile negrăite, la ele ajungi când ai o problemă căreia lumea „normală” nu-i știe leacul.
Thoreau spune că multor oameni le e frică de întuneric, dar n-au de ce se teme, pentru că „vrăjitoarele au fost arse pe rug, iar lumânările există”.
***
Am petrecut primele două săptămâni din aprilie singură, într-o casă din munți. De pe geamul bucătăriei vedeam piscul înzăpezit și colțuros, în timp ce-mi beam cafeaua de dimineață. La început singurătatea mea mi se părea o stare aproape nenaturală. Deși nu eram în cabana lui Thoreau, nu trebuia să împart mesele cu nimeni, să stau de vorbă cu vecinii sau să fac glume cu brutarul. Nu aveam planuri să merg la teatru sau la film. Natura era la câțiva metri de pragul casei. Left to my own devices mi se pare o expresie potrivită, deși greu de tradus.
Cu trecerea timpului și a zilelor, mi-am făcut curaj. Am mers în munți, apoi în satul alăturat pe jos. M-am apropiat de animale, am atins cu degetele plante țepoase. Nu am trăit nimic transcedental și n-am avut nicio revelație, dar am stat cu mine și cu iarba, cu soarele, stelele, cu materia. Poate m-am cunoscut puțin mai bine. Poate nu. Poate e stupid să ne așteptăm ca izolarea să rezulte neapărat în productivitate. Dar am trăit în plăcerea singurătății. Și îmi doresc ca mai multe femei să aibă acces nestingherit la ea.
Desi sunt casatorita si am si un copil, din cand in cand ma retrag in singuratate. Plec la tara de una singura sa petrec timp in natura si cu cainele. Mediul urban si agitatia de zi cu zi ne face sa ne deconectam de la noi, ne absoarbe in roluri care nu se termina oricum niciodata. Acolo, singura, am timp sa stau in tihna, sa ma uit la mine in profunzime si sa incerc sa fiu nimicul nenecesar.