Detronează iubirea romantică

„Să nu te pierzi pe tine în «noi»” – am primit sfatul acesta în adolescență de la o mătușă și am știut exact ce vrea să zică. Pentru că vorbea cu mine, dar mesajul îi era adresat în primul rând ei însăși. Lăsase totul în urmă pentru bărbatul iubit, făcuse sacrificii greu de imaginat, înfruntase durere fizică și pierderi emoționale, el era centrul vieții ei. Iar ea, în schimb, nu era decât unul dintre sateliții lui cei mai modești.

Fraza ei mi-a rămas imprimată în minte. Iar azi știu mai mult ca oricând că avea dreptate și că-mi vorbea din adâncul unei experiențe marcate de dezamăgire – mântuirea prin dragoste care i-a fost promisă de mică nu s-a îndeplinit. În copilărie ni se spune că suntem prințese, că un prinț ne va salva, iar cea mai frumoasă zi din viața noastră va fi cea în care vom fi mirese.

Vom cuceri un bărbat, în timp ce el va cuceri lumea. Dragostea urmează să ne facă fericite.

Și uneori ne face. Doar că dragostea romantică nu e leacul mare și atotcuprinzător despre care ni s-a vorbit, ci doar o parte a destinului nostru.

Să lăsăm lucrurile clare: dragostea există și e fantastică, e un dulce cataclism pe care-l vânăm și așteptăm cu înfrigurare. Și merită. When it’s good, it’s pretty damn good.

Problema apare atunci când facem din dragoste și obiectul ei miezul întregii noastre existențe, mai ales ca femei. Atunci când numim anxietatea „fluturi în stomac”.

Cuvântul „dragoste” nu are deloc același înțeles pentru cele două sexe, și aceasta este sursa unor grave neînțelegeri care le separă. Byron a spus - și avea dreptate - că în viața bărbatului dragostea nu este decât o ocupație, în timp ce pentru femei reprezintă toată viața ei.

Asta zicea Simone de Beauvoir în 1949, în „Al doilea sex”. Și Virginia Woolf ne îndemna în 1931 să „omorâm îngerul din casă”, adică să nu mai fim femei servile, infinit altruiste și supuse, ci să tindem spre libertatea creativă și individuală. Pentru o dragoste autentică partenerii trebuie să fie egali, să nu depindă unul de altul economic, emoțional sau în alt fel. Trebuie să se aleagă liberi și să poată renunța unul la celălalt cu aceeași libertate.

Mă uit în jur și mă tem că lucrurile nu s-au schimbat suficient.

Alegem mariajul, parteneriatul între bărbat și femeie, aproape din inerție, pentru că ne temem de singurătate și de stigmatizare socială, chiar dacă avem studii care demonstrează că femeile singure sunt mai fericite decât cele cuplate, iar principalii beneficiari ai căsătoriei sunt bărbații. Atunci de ce ne băgăm în gura lupului? Pentru că ni se strigă din toate ecranele că asta e opțiunea sigură, singura opțiune, iar să nu ai un partener, oricum ar fi acesta, e un eșec. Că cel mai prudent e să mergem pe cărări bătătorite.

Poate unii ar crede că e ipocrit ce zic, pentru că sunt într-o relație de mai bine de zece ani. Dar cred că pot să zic ceea ce zic anume din această poziție, în care știu că împlinirea romantică e importantă, dar mai știu și că există atâtea alte feluri în care poți și trebuie să te afirmi. Știu că iubitul nu-ți poate împlini nevoia de carieră, pasiuni, prieteni, familie și multe altele, lista e infinită și mereu diferită. Mai mult, deși nu știu cu exactitate matematică ce face relația mea să meargă, aș zice că păstrarea libertății fiecărui partener sigur e parte din ecuație. Pentru că niciunul dintre noi nu s-a așteptat ca celălalt să-l salveze, niciunul nu și-a pus întreaga responsabilitate pentru propria fericire în mâinile celuilalt.

Așa că vă doresc iubire de ziua îndrăgostiților. Una liberă, nu asupritoare, una care vă face existența mai frumoasă și mai ușoară, nu una care tronează peste întreaga ființă. Iubirea te împlinește doar atunci când nu e singura cale posibilă, ci una aleasă.

Închei cu un alt citat din de Beauvoir:

În ziua în care femeia va putea iubi prin forța, nu prin slăbiciunea ei, nu pentru a fugi de sine, ci pentru a se regăsi, nu pentru a renunța, ci pentru a se afirma, atunci pentru ea dragostea va deveni, la fel ca și pentru bărbat, un izvor de viață, și nu o primejdie de moarte.

Before Sunset, 2004, Richard Linklater