Despre plăcerea de a nu cumpăra nimic

sau cum supraviețuiesc în perioada reducerilor

E final de ianuarie și pe toate vitrinele din oraș scrie cu litere de statura unui om REDUCERI. Hainele și încălțămintea care n-au avut norocul să ajungă sub brad, învelite în hârtie colorată, atârnă triste pe umeraș sau stau boțite pe raft și așteaptă să le alegi. Și online la fiecare scroll îmi sar în ochi reclame cu reduceri. A devenit deja mitică fraza unei prietene în această perioadă: „Fetelor, pe mine mă urmărește un palton!”

Cândva așteptam și eu cu nerăbdare reducerile, dar cu fiecare an frumusețea shoppingului s-a deteriorat pentru mine ca un pulover din poliester.

Nu cred că hainele și moda sunt chestii frivole. Spui ceva prin hainele tale chiar și atunci când te îmbraci doar în negru sau gri sau când alegi să nu te îmbraci pentru această lume. Hainele și încălțămintea sunt felul în care te arăți celorlalți.

Hainele înseamnă memorie – când am venit acasă de la New York am băgat rochia albă în care am mers pe străzile orașului într-o pungă de plastic sigilată ca să păstrez mirosul acelor zile. Topul negru cu spatele gol, pe nu-l voi mai îmbrăca niciodată și știu că trebuie să-l donez, e obiectul care mă teleportează cel mai repede în anii din facultate, în toate nopțile în care trăiam cu bere și țigări.

Hainele sunt legătura noastră cu ceilalți. Atunci când două prietene poartă aceeași rochie ele de fapt protestează împotriva unei societăți care a tot încercat să le bage în cap că două femei în același outfit înseamnă comparație, competiție și rivalitate. Pentru ele înseamnă acceptare și suroritate. Și există ceva mai intim decât atunci când îi spui unei prietene că-ți place fusta ei, iar peste un timp ți-o dăruiește ție, pentru că își revizuia garderoba și și-a amintit de tine, air tu te gândești la ea de fiecare dată când porți acea fustă?

Hainele sunt o cale spre propriul corp, îmbrăcându-l îl cunoști, îl îngrijești și poți ajunge să-l iubești. Hainele sunt personale și politice, fără a mai atinge elefantul din cameră, industria textilă colosală, crudă și ucigașă.

Când eram mică hainele noi se cumpărau de două ori pe an – de Paște și înainte de prima zi de școală. Atunci bucuria unor pantofi noi de lac era atât de mare și atât de învăluită în ritua, încât atunci când reveneam acasă nu voiam să mă descalț de ei și adormeam îmbujorată cu toate lucrurile noi pe mine.

Pe la 20 de ani ai mei au apărut în Europa de est brandurile. Pe atunci nu ne venea să credem când auzeam că un coleg are ochelari chiar de la ZARA! Iar câțiva ani mai târziu călătoream în Europa de vest și SUA și mi se rupea inima când vedeam hainele la care visam eu trântite în mormane prin magazine, aruncate pe jos, transformate în cârpe. Eu aveam un salariu de 300 de euro și l-aș fi dat pe tot pe paltoane și rochii. Cu cât mai puțini bani câștigam, cu atât mai mult chef aveam să-i dau pe haine și invers, iar această relație invers proporțională doar s-a întărit în timp.

Dar în timp a crescut și dezamăgirea cumpărăturilor, iar bucuria pe care mi-o aduceau cândva e de negăsit. Rochii pe care le-am cumpărat doar pentru că erau ieftine, nu pentru că mi-ar fi plăcut. Bluze pe care le-am ales pentru că erau în trend, le-am îndesat în fundul dulapului și am uitat de ele, iar când le-am găsit din nou nu puteam înțelege pentru cine am ales așa ceva, sigur nu pentru mine. Pulovere care s-au urâțit după prima spălare, pantaloni care s-au lărgit și nu mai puteau fi purtați.

Am încercat să caut alternative, să verific compoziția hainelor, să cumpăr doar vintage sau să aleg branduri mai scumpe dar mai calitative. Dar fiecare dintre aceste metode s-a dovedit nesatisfăcătoare, iar drogul shoppingului nu mai avea niciun efect asupra mea. Moda vintage s-a canibalizat, iar brandurile scumpe nu garantează calitatea. De la distanță îmbrăcămintea scumpă pare frumoasă, dar când te apropii vezi că nu e altceva decât plastic. Oare am putea să convingem brandurile că nu avem nevoie de 24 de colecții noi pe an (Zara, de exemplu), ci de haine mai bune, dar care să țină mai mult?

Așa că de câțiva ani nu mai cumpăr nimic de reduceri.

În schimb, caut hainele pe care le-am ascuns în pungi pentru donat sau pentru când o să slăbesc sau pentru „mai încolo”. Pun la treabă creativitatea și le combin în feluri noi. Împrumut haine de la prietene și de la partenerul meu; chiar acum scriu îmbrăcată cu puloverul lui, hihi. Cumpăr din magazine vintage atunci când călătoresc, așa îmi amintesc de fiecare dată când port acea haină cumpărată Paris, Dublin sau Chișinău. Aleg designeri mici și locali, dar între prețurile mari și cantitatea mică activitatea lor nu e foarte sustenabilă. Încerc să repar, mă inspirată de la Ileana sau Orsola de Castro.

Încă mai merg prin magazine, mă uit și ating stofele, dar acum simt satisfacție când nu cumpăr absolut nimic. Pentru că știu că atunci când le aduci acasă hainele nu mai sunt la fel, se transformă ca rochia și careta Cenușăresei după miezul nopții. Așa că mă feresc de dezamăgire și salvez din nou, cu mâinile mămicuței și tătucuței, planeta. Deschid dulapul și mă mai uit o dată atent la lucrurile pe care le am deja, fiecare îmi spune câte o poveste. Toate la un loc îmi strigă „ce bine că n-am cumpărat nimic!”

Sursa: nekovintageclothes pe Instagram