De fapt, am scris dintotdeauna
Se împlinește un anotimp de când scriu în fiecare sâmbătă și am vrut să marchez acest moment.
Dacă citești interviuri cu scriitori pe care-i iubești vei afla că s-au născut cu pixul în mână. Că scriu de când se știu, că doar asta au făcut, au trăit cu, prin și chiar din scris. Sau cel puțin asta ne-au învățat filmele americane despre scriitori.
Eu am făcut multe alte lucruri, am dormit, am mâncat, am cunoscut alți oameni, i-am ținut de mână, am băut vin cu ei, m-am jucat. Am zburat cu avionul și m-am uitat la stele culcată într-un lan de grâu. Scrisul era prezent, dar n-a fost niciodată centrul vieții mele. În schimb se aduna în mine, se acumula în crescendo aproape ca dorința sexuală, și se cerea eliberat o dată la ceva timp.
Dacă mă uit în spate, însă, văd. Văd cum am scris primele cerculețe, pe ascuns de mama, care voia să mă antrenez mai întâi pe maculator, dar eu voiam foarte tare să-mi fac temele ca fetele cele mari. Așa că a doua zi toată clasa a primit nota 10, iar eu un 9 pentru cerculețele mele vătămate.
Tot 9 am primit peste un an, când la tradiționala compunere „A sosit toamna” am scris despre cum cad frunzele și pleacă păsările, dar uitasem să scriu despre „zumzetul tractoarelor care strâng roada pe câmpii”. Cred că a fost prima mea rebeliune în scris și primul text al meu, pe care l-am scris așa cum am vrut.
Dar scriam. Scriam compuneri, poezii, jurnale cu cheiță abandonate și texte ascunse, dispărute, apoi adunate în foldere adânci pe laptop. Poezii și texte trimise la reviste pentru adolescenți - pe toate mi le arată creierul. Și corpul ține minte. Simt momentul electrizant când mintea e pătrunsă de o idee nouă și imposibil de oprit. (Se întâmplă cel mai des imediat cum pun capul pe pernă, dar hey.) Senzația febrilă în buricele degetelor și oboseala ignorată a mâinilor. Felul în care mă uitam la fața lui I., colegul meu care mai scria și el uneori, în timp ce i-am dat să citească după lecții o foaie A4 cu un text despre o adolescentă care se sinucide într-un mod tare poetic. Nu știu dacă a fost doar drăguț sau chiar impresionat, dar mi-a zis atunci că am scris un text „foarte matur”. Aveam 14 ani.
A urmat ziarul la liceu, apoi Facultatea de Litere, lucrul la ziar, reportajele și tabletele care uneori (rareori) îmi ieșeau citibile. Comentariile de pe internet și mesajele de la oamenii care se regăseau în ceea ce scriu. Dar și amenințările cu „te așteptăm cu pietre în fața căminului” pentru un text despre membrii unei organizații studențești de extremă dreaptă. Interviul catastrofal cu un promițător dar la fel de catastrofal politician moldovenesc. A ieșit atât de prost, încât n-am ieșit o săptămână din camera de cămin.
Am scris prost, am scris și decent uneori. Am câteva texte care mi-s dragi. Scriu acum. Creierul îmi arată toate aceste diapozitive și zice „vezi? Scrisul a fost mereu aici”.
Și mai e ceva. Am practicat mulți ani un fel de economie sau ecologie a scrisului.
De fapt, cred că mă temeam să scriu. Scriam doar când simțeam că propozițiile se acumulează în mine și dau pe dinafară sau sub presiunea unui deadline. Dar mai aveam sentimentul că orice aș scrie nu ar fi suficient ca să redau realitatea, așa complexă, complicată și stufoasă. Era ca și cum aș încerca să prind un fluture cu un ac într-o cutie de velur, sub sticlă. Însuși actul prinsului, capturării realității, ar fi omorât-o. I-ar fi dată o față care nu era a ei, o față văzută dintr-un singur punct de vedere din cele 360 de grade, îngustă, incompletă și greșită.
Credeam că a prinde realitatea pe foaie însemna să mint, pentru că cuvintele nu vor putea reda niciodată felul în care se întâmplă lucrurile „cu adevărat”. Că povestea mea ar fi limitată, ca un animal ținut în lanț.
Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că greșeam. De fapt, nu greșeam - eram alta. Timpul era altul, se scurgea încet și languros, ca o miere aurie din borcan. Iar acum timpul și anii aleargă într-un vâlvoi de neoprit, iar singurul fel în care aș putea să-l opresc vreodată este să scriu. Da, sigur că nu voi reuși să „redau viața” scriind, dar măcar voi avea un snapshot, un instantaneu în care voi ști că am plâns sau am râs, că m-a durut sau am iubit. Și pentru acel moment, pentru acea secundă, imaginea va fi adevărată, va fi reală.
„Si no lo escribo, no existe”, zice Leticia Sala în newsletterul ei Magical Thinking.
Chiar și acum. Am reușit să redau cu ce-am scris mai sus ceea ce simt, ce am vrut să spun? Probabil că nu. Dar prin cuvintele acestea încerc să priponesc aici sentimentul pe care-l am, să-i dau viață și să-i recunosc existența, chiar dacă va fi cu mine mereu sau va trece mâine. Am prins ideea de coadă, chiar dacă rămân doar cu penele-n mână.
