Cum scriu sau welcome to cringe
notițe din trecut și anxietăți din prezent
Scriu aici din martie și adevărul e că această platformă a fost o sursă de bucurie dar și teamă în ultimele luni în viața mea. Bucurie pentru că am reușit să onorez acest pariu făcut cu mine însămi, pentru că uneori mi-au ieșit texte faine și idei care m-au aprins, pentru că m-am conectat cu unii dintre voi în acest spațiu și pentru că Lily Allen și Charli XCX sunt aici. Frică pentru că și Substack, un fel de alternativă la social media tradițională care simt că-mi bagă creierul la microunde, în ultimul timp se comportă tot mai mult ca Instagram sau TikTok. Unii oameni pleacă de pe Substack. Dar eu trăiesc cu speranța firavă că cel puțin am emailurile voastre și e ușor de migrat în altă parte, iar textele mele vă ajung direct în căsuța poștală și poate unii chiar le citiți acolo și nici nu dați click pe titlu ca să ajungeți pe Substack, iar asta mi se pare o formă de comunicare intimă și prețioasă.
Ei bine, o prietenă mă întreba zilele trecute cum scriu. Adică cum îmi vin ideile pentru textele de aici și cum le așez pe foaie?
Scrisul aici, constrâns de termenul limită de o săptămână pe care mi l-am impus cu mânuța mea, are loc în două feluri.
Unu: de obicei fac ceva, citesc o carte sau port o conversație și-mi apare o idee. Tresar, apoi o văd clar. Trag de firul invizibil și e foarte important să o notez undeva, șansele să mi-o amintesc mai târziu variază între 17 și 31%. Dacă vreți să vedeți pe viu pericolul lipsei de notițe sau a notării proaste, permiteți-mi să vă prezint aceasta mostră din jurnalul meu personal.
N-am idee despre ce idee era vorba. Good job, Sia din noiembrie 2023! Nu scriu în jurnal în fiecare zi și când am revenit la el habar nu aveam ce idee genială îmi venise. Dar în acel moment ideea părea atât de a mea, atât de mare și de cuprinzătoare, imposibil de uitat și ignorat. Mi se părea că nici nu trebuie să scriu despre ce idee este vorba, era clar că o voi ține minte. Greșit! Trebuie să notezi totul și cât mai amănunțit. Și sa nu uiți că ideile sunt perfide, cel mai tare le place să te viziteze în duș sau noaptea, înainte să adormi, fix în momentele când n-ai nimic la îndemână ca să notezi. Te implor să treci peste lene și să notezi undeva sau să-ți trimiți un mesaj audio. Învață din greșelile mele.
Varianta a doua de scris e atunci când ideea nu vine. Sau când vin mai multe, roiesc prin minte, dar nu scapără niciuna. Așa te chinui cam de miercuri până vineri, te gândești că parcă-parcă ai dibuit ceva, dar ideea nu devine clară. Tot ce-ți vine cap pare reciclat, neinspirat, prea mult sau prea puțin. Între timp, te gândești că poate ideile nu-s chiar așa de rele, doar criticul interior e prea vocal zilele astea? Neeeah, știi să faci diferența, ești fată mare deja și e important să știi că uneori (rareori) și criticul interior are dreptate, iar filtrele lui sunt utile. Ajungi vineri seară disperată și cauți ceva în arhivă. Te gândești că better done than perfect și apeși schedule.
Apoi te întrebi „cui trebuie tot asta?” și îți amintești amar de acel citat de la Mitski:
The thing about being an artist, is that no one needs you to be an artist. If you just stop working, that would be the end, no one’s going to tell you to keep going. They’re not going to demand more of you. If you stop, then it really stops. There’s that kind of panic in the back of your mind, I think. That’s why I always need to be working, because I’m not needed.
În timp ce scriu aceste cuvinte, am începute alte șase drafturi de texte pe alte teme. Odată regizoarea Olga Lucovnicova mi-a spus că dacă vrei să creezi ceva, trebuie să mergi la durerea ta cea mai mare. Iar uneori, durerea mea cea mai mare este fix asta, că încerc să creez aici o mică comunitate de idei în timp ce lumea e în flăcări și în unele zile e mai greu decât în altele și-mi invoc toți strămoșii și puterile ca să merg mai departe. Și da, sunt foarte conștientă de viața bună și privilegiul pe care-l am ca asta să fie durerea mea cea mai mare. Dar uneori pur și simplu este.
Alteori e o plăcere și o descătușare, când simți „inspirația”, acea intuiție susținută de deschiderea ta față de lume și idei. Dar uneori e așa ca azi, și nu poți face altceva decât să te expui, să arăți că și cele mai aprinse pasiuni uneori ți se dau cu scârț, că jobul preferat te poate arde, că oamenii iubiți te rănesc.
Și să speri că alții se vor recunoaște în această poziție stânjenitoare și inconfortabilă. Că ne vom întâlni și vom râde în acest spațiu cringe și vom transforma golul în sens.
Am adorat citatul de Mitski. Am rezonat și am făcut și screenshot! E ca o palmă peste față.
În rest, ideile mele ca și la tine, se nasc de cele mai dese ori fie în duş 😅, fie când uite parcă încep iaca-iaca să adorm. Sau poate asta se întâmplă că doar în astfel de situații ne conectăm întradevăr cu noi? 🤨
Eu n-am scăpat nici un text de-a tău, din martie! Adică și pentru mine să citesc pe cineva cu regularitate, tot e un soi de disciplină. Așa că să știi că treaba asta are mai multe capete, mai ales atunci când te vei intreba data viitoare, cui ii trebuie asta?
Sa-ti amintesti ca Marinei ii trebuie! 😃 (deloc egoist din partea me)
Mulțumesc de reamintirea că trebuie să scriu. Faine gânduri. Și citatul lui Mitski... doare, e prea adevărat.