Cum nu m-am relaxat în vacanța de vară
Frumusețea nu va salva lumea, dar o va face mai ușor de suportat
Sunt în vacanță de mai bine de-o săptămână și oricâte poze fericite aș pune pe Instagram, să știți că nu m-am relaxat. În primul rând, pentru că relaxarea nu e specialitatea mea. Mă pricep la overthinking, știu să mă stresez destul de binișor și-mi iese un armăsar foarte bun din orice țânțar amărât. Relaxarea e o artă pe care încă învăț să o stăpânesc.
Cel mai greu mi-a fost imediat când m-am mutat în Spania. Intram în magazin și ceream direct lucrul de care aveam nevoie, ca sălbatica. Fără bună ziua, fără zâmbet, fără que tal și întrebări despre ce mai face toată familia. Lucram la o școală de limbi străine și directoarea pe care o chema Rosa dar insista să-i zicem Rose, pe englezește, îmi zicea mereu: relajate. Funcționa instantaneu. Mi se urca sângele la cap și începea să-mi pulseze și mai tare o venă pe frunte. E lucru știut că dacă-i spui unui om să se relaxeze – se relaxează; dacă-i spui să nu fie trist – îi trece imediat tristețea.
Eu și relaxarea nu ne-am împăcat niciodată. Deși pot părea liniștită și m-am mai destins un pic pe parcursul anilor, nu pot să aspir la nivelul de relaxare pe care universul îl așteaptă de la mine. (Deși da, eu scriam textele pentru rubrica Relaxare și piper de la emisiunea Sare și Piper de la Jurnal TV prin 2012, dar nu vă lăsați păcăliți de acest detaliu din biografia mea.)
Pleci de acasă cu ideea că trebuie să te relaxezi, că dai un pumn de bani pentru asta. Te duci într-un mediu străin, în care totul costă dublu ca acasă ca să te simți bine. Ce se întâmplă dacă nu reușești? Încep să cred că totul e o teorie a conspirației, că ni se vinde ideea „relaxării” în vacanță, dar că nimeni, niciodată nu este relaxat, mai ales sub presiunea faptului că trebuie să fii relaxat.
Eu m-am născut încordată, întinsă ca o coardă de vioară gata să plesnească oricând. Și nu vreau să învăț să mă destind, nu vreau să pierd lupta cu tirania relaxării, nu vreau să cad pradă acestei industrii cu profit anual de miliarde.
E drept că mi-ar fi plăcut să am în această vacanță măcar câteva momente în care să nu mă gândesc la putin cu trump, sau la încălzirea globală și la cele 40 și ceva de grade care mă așteaptă în Madrid. La românul care a murit încercând să scoată niște cai din incendiu. Dar între știri, preocupări personale (am fugit de toate, dar nu de mine însămi) și griji pentru alții, unde parcăm și unde mâncăm și dacă avem rezervare, relaxarea profundă pe care o vânăm în vacanțe a fost de negăsit.
Cu excepția unei seri. S-au aliniat stelele în așa fel, încât am prins aici un moment suprarealist – un concert de muzică clasică desfășurat pe iarbă, pe malul unui râu care se revarsă în mare, pe fundalului unei case din 1895 care pare din poveste. Am ascultat Vivaldi, Haydn și compozitori spanioli. (Pe alocuri și o dronă enervantă care filma evenimentul, v-am prevenit că nu mă pot relaxa de tot.) Nu sunt o iubitoare înflăcărată de muzică clasică, dar în cele două ore m-am simțit… aproape relaxată. Am simțit că oamenii se adună ca să facă și lucruri bune, care apar mult mai rar la știri. Dar mai ales, am uitat un pic de restul lumii și de mine însămi. Am deblocat telefonul doar de câteva ori, ca să fac niște poze și să nu uit această seară. De fapt, nici nu cred că am uitat de toate lucrurile rele, ci doar am înțeles că ele se întâmplă în același timp cu cele bune. Am simțit din nou, așa cum mi s-a întâmplat de câteva ori în viață, că arta poate fi medicament. Am înțeles că frumusețea nu va salva lumea, dar e necesară, poate mai ales când e greu.
Cam așa a fost:
Mulțumesc că mă citiți. Vă doresc să vi se întâmple cât mai multă frumusețe în jur și să nu vă faceți griji pentru relaxare. Vine când ai obosit să o cauți.
PS: Pentru data viitoare îmi doresc o vacanță așa cum are personajul Leda în cartea „Fiica Ascunsă” de Elena Ferrante – te cazezi într-un orășel și toată ziua scrii, citești, mergi la plajă și înapoi. Te plictisești într-atât de tare, încât începi să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala.
PPS: Acest Substack se transformă puțin într-un jurnal, faceți ce vreți cu informația asta, I’m here for the vibes 😀
Ma alatur clubului de corzi incordate. Si da, eu chiar cred ca femeile in general tind sa se priceapa mai putin la arta relaxarii. Ce ma mai ajuta pe mine, este sa fiu atenta la mici detalii din jurul meu, de exemplu cand vin cu trenul la birou imi propun sa observ detalii mici dar dragute, care ma fac sa zambesc. Nu stiu daca neaparat ma relaxeaza, dar sigur partea de overthinking intra in pauza pentru ca mintea are alta sarcina. Ne place acest open journal ;)
postarea asta mi-a topit un pic din ruşinea şi frustrarea pe care o simt crezând că-s singura "vargă încordată" care cu mare greu se relaxează mai ales atunci când TREBUIE că doar am dat bani şi sunt în vacanță?! Recent mi-a
zis terapeuta cu care lucrez să-mi pun următoarea întrebare în astfel de momente "am I willing to let go of the need to solve any problem at the moment?" Ok , deci PhD în relaxare nu pot să zic că pot să-mi iau încă dar overall aş spune ca genul ăsta de întrebari mă ajută să-mi dau seama când nu mai sunt prezentă aici şi acum şi încep în schimb să rezolv "probleme". Asta e o practică şi evident e imposibil să schimbi cum gândeşti peste noapte dar să înveți să te relaxezi pe cont propriu e o artă care merită zic eu.
Ar fi super interesant de explorat chestia asta şi din punct de vedere al culturii și ce rol a jucat istoria, USSR etc în relația noastră actuală cu munca şi relaxarea