Cum am ajuns obsedată de vârstă

Și cum mă lecuiesc

Eu n-am avut criza vârstei. Nu m-am hotărât definitiv „să devin cineva” pe la 25, nu mă pregăteam să mor la 27, nu m-a speriat deloc să împlinesc 30. Dimpotrivă, mi-am întâlnit fiecare zi de naștere cu bucurie și cu o petrecere, dacă se poate.

La 35 de ani înăuntrul meu s-a schimbat ceva. Click. Pe de-o parte am început să am mai multă încredere în mine. Profesional, mi-am dat seama că am suficienți ani de muncă și voluntariat acumulați, că știu să-mi fac lucrul bine și pot să-i ajut și pe alții să o facă. Editez și scriu de când mă știu, dar abia recent am început să mă apropii de orice text fără emoții. Sau mai degrabă cu bucuria anticipării, cu siguranța că voi reuși să domesticesc orice îmi va ieși în cale, un reportaj al unui începător sau o idee care a înflorit la mine-n cap și se cere scrisă.

Dar pentru echilibrul universului, tot pe atunci (acum am 36) a început să mă obsedeze vârsta mea. Și a celor din jur. Am început să mă întreb dacă „arăt ca la 35”. Dacă am făcut tot ce trebuie (dar ce anume trebuie?) până la această vârstă? Unde-s căsuțele care trebuiau bifate? Cine le-a desenat?

Mă uit la alți oameni, în special femei, și mă întreb: oare câți ani are? Când cunosc o persoană nouă mă țin din răsputeri să n-o întreb vârsta, apoi o aflu și în mintea mea mă compar cu ea. Mă gândesc la vedete care au sau au avut vârsta mea și mă întreb dacă sunt ca ele. Mă întreb și dacă oamenii ăștia simt la fel ca mine, dacă s-au speriat la fel când și-au găsit primul fir de păr sur. (Eu eram sigură că am câștigat loteria genetică, părinții mei au început să însurească abia după 50.) Dacă au nevoie să doarmă mai mult, dacă au tot felul de mici dureri, uneori inexplicabile, și dacă le scârțâie genunchii când se ridică de pe veceu.

Deodată, de parcă ceva s-ar fi dat la o parte și aș fi descoperit că am un nou semn pe corp, despre care nu știam, dar care a fost mereu acolo și acum nu mai poate fi ignorat sau ascuns. Nu mi se întâmplă mereu, nu adorm și mă trezesc cu această obsesie. Dar pentru un om foarte relaxat în privința unui subiect cum e vârsta, e uimitor să vezi cum acesta începe să pulseze din când în când cu durere.

Știu că e de vină social media și standardele grotești ale frumuseții în prezent. Poate și apropierea naturală de moarte. Știu că nu toate sunt ale mele, pândesc aceste gânduri și le strunesc cum pot. Mi-e rușine de ele, mai ales să le scriu aici. Dar prefer să le scot la aerisit uneori, ca pe-un palton vechi moștenit, mâncat de molii, pe care nu-l porți niciodată, dar îți ocupă atât de mult loc în dulap.

Partea bună e că știu ce mă ajută, am o soluție pentru acest cor de broaște din capul meu. El muțește atunci când am în jur femei mai mari ca mine, care fac chestii importante și faine nu în pofida, ci datorită vârstei lor. Îmi place să le admir vorbind cu pasiune despre un nou proiect, cum luptă pentru o cauză. Să observ câtă senzualitate și viață emană corpurile și mintea lor. Cât de frumos le stă cu riduri și cu părul cărunt la tâmple, cum nu se tem să apară „imperfecte” în poze. Cât de strălucitoare au ieșit din lupta cu normele și cu monotonia vieții, alegându-se pe sine și lucrurile în care cred. Am avut mereu norocul sau intuiția să mă înconjor de femei care să-mi arate cum ar putea arăta viitorul meu. Acum simt că ele mă salvează.

Îmi place să le citesc cărțile și să le văd în filme. Nu-mi fac idoli din ele, știu că sunt oameni. Dar uneori o conversație sau un paragraf se simt ca un impuls electric care mișca viața înainte și o fac prețioasă.

Nu strică să ai în jur și femei mai tinere. Să înveți și de la ele, despre ignoranță și curaj. Să fii acolo și să le liniștești când îți trimit un mesaj panicat de dimineață: „eu cred că am cancer…”. Să fii solidară cu ele și să le înveți lecția cea mai importantă – că niciun bărbat și nicio carieră nu sunt mai valoroase decât legătura dintre voi.

În astfel de momente simt că anii nu contează. Contează oamenii cu care am ajuns până aici, conexiunea dintre noi și cum vom alege, atât cât se poate, să ne trăim zilele care urmează.

Sticlete Studio