Culoarea anului
„Când erau împreună, simțea că intră într-un spațiu în care nu există rușine sau stângăcie.”
Foarte mult timp am crezut că nu pot scrie ficțiune. Am încercat, dar orice text căpăta forma realității mele. M-am gândit că n-am imaginație, că n-am creativitate, că poate nu e pentru mine. Până într-o zi, după multe alte zile în care pur și simplu mă așezam la laptop și scriam, când ceva s-a deblocat în creierul meu și am inventat o poveste.
Mai jos e unul dintre primele mele texte de ficțiune, publicat pe Matca Literară.
E despre ieșirea din iarnă și nu numai. Sper să-l citiți. Și să vă placă.
– Nu știu cum să încep, i-a spus ea în timp ce luau cina într-o seară de ianuarie. Mâncau la masa din bucătărie niște resturi de pizza și lasagna albicioase, cam ofilite, rămase de ieri de la Andy’s Pizza.
Privea într-un punct fix și simțea o îngrijorare strângându-i coșul pieptului ca într-o plasă. Nu știa cum să înceapă. De obicei imaginile îi veneau ușor în minte, culorile se combinau între ele și tot ce trebuia să facă era să pună creionul pe hârtie și lucrurile se întâmplau de la sine. Desena ce-i trecea prin cap, multe fete cu picioarele și brațele exagerat de lungi în tot felul de momente ale plăcerii – în cadă, mâncând zmeură, cu pisici sau flori în brațe, alături de oameni iubiți. Dar de câteva zile apropia creionul de foaia albă și nu se întâmpla nimic. Iar uneori chiar se temea să ia creionul în mână. Dacă va alege culoarea greșită?
– Poate ai nevoie de odihnă, i-a răspuns el cu gura plină. Sărbătorile astea de iarnă m-au lăsat și pe mine mort.
Dar era odinită. Se odihnea de aproape o lună, de când fusese concediată de la agenție. Era primul ei job după facultate, dar după trei ani în care le tot muncise logouri și calendare, și fonturi, și campanii de marketing pentru influenceri care vând produse de detox, într-o zi de la începutul lui decembrie o anunțaseră că nu mai au nevoie de serviciile ei. Dăduseră afară cinci angajați atunci și toți știau de ce. Un abonament la Midjourney îi costa mai puțin, nu cerea cafea, nu-și lua zile libere pe motiv de boală și nu avea alte nevoi omenești.
Nimeni nu fusese foarte surprins de decizie, deși colega ei a plâns în baie toată după-amiaza. La început nu credea că era posibil să-și piardă jobul, dar acum toate instrumentele pe care le foloseau deja aveau Inteligența Artificială integrată și angajații erau „încurajați“ să o folosească. Când abia apăruse, era distractiv să vezi ce poate face roboțelul, dar cu timpul toți s-au plictisit de imaginile prea perfecte, mereu cu lumină ca de studiou și combinații de culori previzibile. Apoi au făcut afișul acela printat cu o fetiță care avea șapte degete și părea că febra AI s-a mai răcorit puțin. Dar peste câteva săptămâni a revenit cu și mai multă forță.
În ziua în care i-au adunat în biroul mare să-i anunțe despre disponibilizare ea se uita pe geamul atât de curat, încât se îndoia de existența lui. Afară vârfurile negricioase ale copacilor goi se întindeau drepte spre cer, parcă încercând să-l străpungă ca să lase vreo rază de lumină caldă să ajungă pe pământ. A încercat să-și amintească când văzuse soarele ultima dată și n-a reușit. Când în birou au intrat și ambele angajate de la resurse umane și s-au așezat lângă șeful lor, a înțeles ce urmează.
Continuarea aici.
♥️
Pițigoi 💙