Cinci Imperii Romane

Întrebări care cântăresc mult și nu caută răspuns

Dintotdeauna m-au fascinat întrebările. Un drum scurt și direct către cunoaștere, un cârlig cu punct dedesubt care îți dă claritate, te învață, te ghidează. Poate de asta am studiat jurnalism: Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce?

Întrebări pe care le punem altora, întrebări care ni se pun nouă și întrebări pe care ni le adresăm noi înșine. Întrebări retorice, întrebări care conțin răspunsul și întrebări lăsate fără răspuns – toate astea ne spun câte ceva despre noi, despre ceilalți, despre context. O întrebare poate fi o invitație sau un cuțit. Care e Imperiul tău Roman? sau Când te măriți/faci copii/faci al doilea/obții mărire de salariu? O întrebare poate încheia relații sau le poate începe. Când am fost ultima oară fericiți? Vreau să vin din nou la tine, e okay? Sau întrebări existențiale, cum e asta – Ce fel de filozofi suntem, dacă nu știm nimic despre originea și destinul pisicilor? (Henry David Thoreau).

Dar mai există un soi de întrebări care nu au nevoie de răspuns, dar sunt atât de încărcate de sens, atât de pline, încât își susțin propria greutate, n-au nevoie de alte construcții în jur. Conțin în doar câteva cuvinte și o intonație interogativă lumi întregi, istoria universală și cea a românilor, Calea Lactee și Andromeda. Acestea sunt preferatele mele, întrebări la care revin și mă gândesc des, pe care le-am auzit în treacăt și lumea s-a oprit în loc sau pe care le repet atât de des încât și-au modificat sensul. Se organizează într-o listă aleatorie în mintea mea și îmi fac lumea mai înțeleasă, mai ușor de tolerat și chiar de iubit. Mai jos, câteva dintre ele.

„Cât mai stai?”, spusă într-o noapte de august, la o petrecere într-o curte din centrul vechi al Chișinăului. Nu știu dacă am mai auzit trei cuvinte care să sintetizeze atât de explicit caracterul tranzitoriu al unui spațiu. Orașul acesta e ca o gară imensă, din care unii au plecat, alții revin, iar restul așteaptă trenul potrivit ca să sară în el din mers. Cei care au plecat îi duc dorul, cei care au revenit nu se pot împăca cu el. Iau din el tot ce-i mai bun – teatrele, verdeața, cafeaua și oamenii, apoi se pornesc spre alte destinații, țări, orașe, sate.

„Ce să mai fac azi de mâncare?” Întrebarea asta am auzit-o de sute de ori în copilăria mea, de la toate femeile în jurul cărora am oscilat ca un satelit și pe care le-am absorbit fără să vreau, „ca pe o cârpă îmbibată cu cloroform”, cum scrie Vivian Gornick. Toate erau bucătărese excelente și toate erau apăsate de datoria, exclusiv a lor, de a face mâncare. Dimineața, la prânz și seara. Mereu la bucătărie, mereu între aburi și capace. Lista rețetelor se epuiza la un moment dat, internet nu era, iar lista ingredientelor era săracă și mereu aceeași. Așa că nimeni nu venea cu propuneri și nu se grăbea să împartă această responsabilitate cu ele. Dar cred că întrebarea nici nu căuta răspuns, ci era mai degrabă un suspin, un prag al disperării și o avertizare despre cum moare creativitatea atunci când e strânsă în menghină.

„Ai ajuns acasă?” Pe asta o știi, mai ales dacă ești femeie. Ai ieșit cu prietenele, ați băut, ați mâncat și ați râs, revii acasă noaptea târziu. Când ai ajuns în apartament închizi ușa după tine, respiri ușurată și fix atunci îți vine notificarea: „ai ajuns cu bine?” Întrebarea asta e grijă, e înțelegerea lumii periculoase în care ne mișcăm precaute, dar și a faptului că dacă ne ținem grămadă vom supraviețui.

„Ai hrănit-o?” Spusă în fiecare sâmbătă de mine sau de soțul meu, când ne trezim pe la 9, iar pisica insista să mănânce de la 7 dimineața. Cel mai mărinimos e cel care doarme mai prost și nu rezistă la mieunat. E rutină, e „nici eu nu mai pot, dar e alegerea pe care am făcut-o împreună și trebuie să o respectăm”, e simplul fapt că uneori dragostea arată așa, când te calcă cineva pe cap dimineața.

„Mă împletești?” Spusă de mine sau de sora mea, cu un pieptene și un elastic în mână, în rarele momente când ne vedem și se aliniază planetele să avem câteva minute libere, pentru noi două. Părul ei lung și des, aproape blond, în mâinile mele. Părul meu mai închis la culoare, împletit de ea și felul în care-i simt mâinile în el toată ziua. E un moment în care de obicei stăm în liniște, în care complicitatea dintre noi crește, chiar dacă pare imposibil. Un gest de încredere și înțelegere între doi oameni care au închiriat același uter, între tine și cea mai apropiată versiune a ta, dar care nu ești tu.

Girls Applying For A Model Casting In Lithuania, 1992