Chișinău, te iubesc așa cum ești
povești cu oameni și brațe deschise
- „Dacă vrei poți să mă ajuți până la intrare”, îmi spune Serghei. Deși are un defect de vorbire, înțeleg perfect ce-mi cere. E aproape de miezul nopții, tocmai am coborât din autobuzul 23 la Botanica și un băiat cu dizabilități și cadru de mers mă roagă să-l conduc până acasă.
Înțeleg ce spune, pentru că am stat de vorbă în autobuz, mi-a dat și cartea lui de vizită. Ne-am văzut și dimineața, când luam autobuzul spre centru, iar seara la întoarcere ne-am revăzut din întâmplare la stație. Șoferul de dimineață făcuse scandal, că el doar pentru cei cu cărucior deschide rampa, iar cel de seară a fost în schimb foarte drăguț: „Noroc, Seriojca, de unde vii? Ai fost la fete?” Serghei spune că nu-l interesează fetele, că el a fost la Minister, să rezolve niște probleme. Are 26 de ani, e brunet cu mustață și poartă niște căști mari în jurul gâtului. Mă întreabă dacă sunt măritată și am copii, cu ce mă ocup. Îmi povestește că el are asociație pentru oamenii cu dizabilități și oferă consultații și pentru alții. Dacă ai dizabilitate - e gratis.
Când mă roagă să-l ajut până acasă, ezit un pic. E totuși târziu, abia l-am cunoscut și nu cunosc foarte bine zona. Dar zic ok, nu pentru că ar avea nevoie de ajutor - deși merge cu dificultate, pare abil și obișnuit cu toate provocările. Merg cu el mai degrabă pentru că simt că vrea să stea de vorbă cu cineva. Traversăm la verde și pornim pe un trotuar spart și fără stâlpi de iluminat. Câțiva câini vagabonzi ne conduc și mi se face un pic frică. Totuși, nu-l cunosc, e târziu și cam întuneric. Apoi mi se face rușine de aceste gânduri și-l ajut să ridice cadrul de fiecare dată când se poticnește într-o piatră sau într-o groapă pe asfalt.
Spune că locuiește singur, că el și-a construit rampe, și chiar a fost la Minister, unde se duce des să-și ceară drepturile. Duce un război personal și cu cei de la primărie, care nu fac trotuare, rampe și condiții pentru cei ca el. Trotuarele de la Botanica au rămas în anii ‘90, nu se compară cu cele din centru.
Încet, ajungem într-un cartier de blocuri foarte înalte, jumătate din ele încă arată ca un șantier, iar în cealaltă jumătate se văd lumini în apartamente. Curtea e plină de nisip, pietre și trepte, dar Serghei știe pe unde poate trece. Iar dacă-i arăt vreun pericol îmi zice „eu știu!”. Și știe, mai bine ca mine. La intrarea în blocul lui e o rampă abruptă de beton, tăiată în două pe la jumătate, dar spre ușă se întinde o altă rampă lungă și lină, din fier forjat. „Pe asta eu am făcut-o”, îmi spune el mândru. Ne luăm rămas bun și spune că ar vrea să-i ia cineva un interviu, „ca să arăt cum e viața oamenilor așa ca mine”. Pare aproape ofensat când îl întreb dacă se descurcă să ajungă la apartament, probabil pe bună dreptate.
În drum spre casă mă gândesc că sunt de câteva săptămâni în Chișinău și numai povești din astea mi se întâmplă. Oamenii mă primesc în casele lor, mă invită la petreceri unde nu cunosc gazdele, mă pun la masă, mă ajută și-mi împărtășesc din bucuriile și grijile lor. De la angajatul care mi-a reparat gratis telefonul mobil, până la fata care a văzut că mi-e cald cu părul pe spate în troleibuz și mi-a dat un elastic ca să mi-l prind - oamenii sunt… nu neapărat mai buni, ci parcă mai conectați unii la alții. Poate-s nevoile prin care au trecut și sentimentul inconștient că în comunitate rezistăm mai ușor, poate e războiul care e foarte aproape. Poate-s ochelarii mei roz de migrant care vine în august acasă și-i pare că totul e mai bun aici, de la servicii până la harbuz. Poate e simplul fapt că ies mai des din casă și interacționez cu mai multă lume.
Oricum, am senzația că pentru fiecare om rău și pornit, sunt zece care vor îndrepta lucrurile.
A zis-o mai bine Tatiana Țîbuleac joi, la lansarea romanului ei „Când ești fericit, lovește primul”.
Probabil că mă hrănesc din Chișinău, mă hrănesc din orașul ăsta. Din străzi, din oameni, din felul în care reacționează oamenii la glumele mele, la dramele mele. Simt că este un loc care-mi face bine și n-a fost tot timpul așa. Dar în ultimii ani din ce în ce mai mult vin aici ca să mă încarc. Și deși inițial am spus că nu mă interesează partea asta de lume, că eu stau în Franța, Paris, lumea, globul universul, că asta mă interesează, totuși, simt că mă întorc de fiecare dată într-un fel sau altul, prin narațiune, prin sensibilitate, la oraș. Nici măcar nu la Moldova, ci la oraș, la Chișinău. Și e ceva, s-a declanșat ceva între mine și Chișinău și nu știu cât va mai dura chestia asta, dar deocamdată simt că-mi face bine. Pentru că acolo unde nu reușesc în altă parte să las ceva în urmă, aici reușesc, pentru că oamenii… sunt oamenii mei.
