Case străine
Dacă te voi suna într-o zi cu rugămintea să mă scoți de la închisoare, așa cum am văzut că se face în filmele americane, vreau să știi motivul pentru care am ajuns acolo. Am intrat pe ascuns într-o casă străină. Nu ca să fur ceva sau ca să mă răzbun, ci pur și simplu pentru că nu mi-am putut stăpâni curiozitatea.
Sau, my dream job acuma ar însemna să am acces în casele altor oameni și pur și simplu să casc gura pe pereți, să încerc să măsor atmosfera, să simt câtă dragoste s-a revărsat aici, câte certuri s-au încheiat cu un pumn în perete și care-s lucrurile care încă nu s-au spus și au rămas suspendate în aer, făcându-l greoi.
Vreau să simt mirosul unic și specific al fiecărei case, care te lovește în față în secunda în care intri pe ușă, ce cărți sunt (sau nu sunt!) în bibliotecă, cât de mare e garderoba, ce model floral au farfuriile, atât cele de fiecare zi, cât și cele cele de zile bune.
Poate mi se trage din copilărie, când toate casele erau accesibile. Trebuia doar să-ți anunți prezența cu un strigăt la prag. Pășeam liberă în casele bunicilor, mătușilor, a vecinilor, dând perdeaua de muște la o parte sau împingând-o cu fruntea până păream o stafie. Existau și case în care nu puteai veni decât invitat, ca un vampir. Acestea erau mai rare — colegi de clasă profesori, rude îndepărtate — dar și mai pline de vrajă.
Când am fost pentru prima oară la Amsterdam mi-a fost greu să mă stăpânesc. Geamurile olandeze sunt imense și deschise, te invită să te uiți înăuntru. Dar după o vreme aceste saloane ordonate și stilate, curatoriate ca niște vitrine își pierd farmecul. Viața reală nu se întâmplă acolo.
Vara asta am intrat în mai multe case decât de obicei. M-am oferit să stau cu animalele prietenilor și necunoscuților, în schimbul unui loc liniștit de muncă. Îmi imaginam că mă va învinge curiozitatea, că voi sări din în prima secundă să caut prin dulapuri, să văd unde ascund banii, bijuteriile sau jucăriile sexuale. Dar nu s-a înâmplat deloc așa; nu e genul acela de curiozitate. Mai degrabă am simțit că m-aș afla în cabina de probă pentru o altă viață: cum ar fi dacă aș avea acces la această terasă, dacă aș lucra la acest birou, dacă m-aș uita la seriale de pe această canapea verde?
Poate interiorul unei case e cel mai apropiat mod de a cunoaște interiorul minții unui om. Totul se vede ca în palmă: ce iubește, ce prioritizează, ce tolerează, cât câștigă, ce culoare are lumina fiecărei zile. Răspunsul apare fără ca să pui întrebarea. Dar legătura nu e proporțională, o casă goală nu înseamnă o viață anostă și invers: uneori ne umplem casele ca să acoperim prăpastia.
Dar lucrul esențial pe care ți-l poate spune o casă despre proprietarii ei ține de faptul că te afli deja acolo. Oamenii care te invită în casele lor, care ți le încredințează și îți dau voie să le locuiești sunt preferații mei, cei cu ușa și inima deschise. Încă învăț să fiu unul dintre ei.
Te quiero, Sia.