Atâta frumusețe și atâta durere
O primăvară între două lumi pe care încerc să le țin împreună
Sunt în sat. Unde m-am născut, am crescut și am privilegiul să revin de câteva ori pe an. În țările sărace e mai greu la oraș - clădirile cresc incontrolabil sau se năruie în uitare, mașinile vechi te îneacă în fum, nu ai unde să fugi. În schimb la țară omul și natura încă mai luptă pentru un soi de echilibru. Aici dorm cel mai profund somn. Aici miroase a iarbă și flori.
Nu e ușor să ajung în sat. Încă mă tem să conduc în Moldova, așa că de cele mai multe ori vin cu microbuzul. Ieri am ajuns cu unul în care mirosea suportabil, dar o telenovelă rusească dată la maxim îmi reamintea permanent unde mă aflu. Șoferul mânca răsărită și vorbea mereu la telefon, nu găseam un moment potrivit să-l rog să facă mai încet.
Când merg cu microbuzul îmi dau seama cel mai bine că în Moldova nu există mijloc. Sunt două Moldove. În ambuteiaj microbuzul vechi și murdar e înconjurat de mașini mari și scumpe. După ani de viață forțată la comun oamenii au devenit foarte individualiști. Fiecare pentru dânsul. Și în loc să se investească în transport pentru toată lumea s-a furat cât s-a putut și s-a băgat în mașini personale scumpe.
Asta se vede și în sat. Locurile comune - spitalul, grădinița, casa de cultură - toate au fost lăsate vraiște. În ele se investește puțin, câte o perie de vopsea la sărbători, și există o mână de oameni care încearcă să le mențină în viață. În schimb casele, cele care nu-s abandonate, au mai căpătat câte un etaj, iar gardurile li s-au înălțat până la ceruri. Biserica veche de lemn e azi umbrită de una nouă, încă neterminată, dar înaltă și făloasă, cu cupolă de aur. Dumnezeu nu știe de ideologii.
Primăvara e aproape aici. Vremea își face de cap, înghețurile luptă cu narcișii și lalelele timpurii. Miroase îmbătător a lemn și a dulce de la vișinii care au explodat în mii de floricele albe. Toporașii au împânzit cimitirul și îmi arată cum pot exista în același timp, atât e aproape, atâta frumusețe și atâta durere. În Ucraina au fost omorâți și azi zeci de oameni. Încerc să nu citesc știrile.
Când eram mică făceam buchețele de toporași adunați de printre morminte. Se ofileau repede, dar cred că asta e menirea florilor pe pământ - să ne facă să apreciem lucrurile trecătoare. Toporașii sunt un simbol al primăverii mai puternic decât ghioceii. Mai puțin „gingași”, mai plini de culoare și viață, mai îndrăzneți, mai vestitori de zile cu soare.
Când am fost prima dată la Madrid am aflat că toporașii sunt simbolul orașului. Acum un secol cineva a făcut niște bomboane simple în formă de floare, din zahăr și aromă de toporași și oamenii le-au îndrăgit. Toporașii cresc și acolo prin curți sau unde pe unde mai rămâne un petec de pământ nedomesticit. În spaniolă se numesc simplu, violeta comun.
Trăiesc în Spania și în Moldova și mereu caut punți de legătură între aceste două lumi. În cap am câte o versiune idealizată pentru fiecare, și de multe ori aceasta se ciocnește violent de realitate. Dar știu cât de norocoasă sunt, să pot fi și aici, și acolo. Și cu ai mei, și cu ai mei. Și la sat, și la oraș. Și la etajul 13, și cu picioarele pe pământ. Și în spațiile comune, și în cele private, intime. Iau ce-i mai bun din fiecare dintre cele două lumi și încerc să-l duc dincolo. Reușesc rareori, dar învăț de la flori să mă bucur de cele trecătoare. Iar când mi-e greu să le împac, am mereu la mine cuvintele. Iar primăvara - chiar și toporașii.
