Arta de a pune punct

sau de ce să îmbrățișăm sfârșitul

De câteva ori pe an visez același coșmar. O forță atotputernică mă întoarce în timp și mă impune să repet tot felul de perioade ale vieții: să mai merg la liceu o dată sau să mă reangajez la un job de la care am plecat cu ani în urmă. Mă plâng, bat din picioare, sunt gata să fac orice ca să nu repet același sezon din propria mea viață, dar numai dacă mă trezesc sunt salvată.

Sunt nostalgică, dar nu m-aș întoarce astfel în trecut pentru nimic în lume.

Există o serie de abilități pe care nu le învățăm la școală, deși ar trebui – să plătim impozite, să menținem o relație și să știm exact când se încheie o etapă. E greu să acceptăm sfârșiturile. Îmi vin în minte toate momentele în care ar fi trebuit să plec și am rămas, în care ar fi trebuit să renunț la o idee care se năruia văzând cu ochii, dar care-mi era prea dragă, prea adânc sădită în ființa mea.

Ce-i drept, cu timpul și cu ceva vânătăi, am aflat cât de eliberatoare, aproape de extaz, poate fi senzația că știi exact unde să pui punct. Iei decizia și nu te mai uiți înapoi. E o superputere aplicabilă la relații de tot felul, la locuri de muncă, la obiceiuri și credințe, la situații care aproape că-ți strigă „aici nu mai e locul tău!”, dar tu continui să te înghesui în acest spațiu prea strâmt.

O mică divagație care să ilustrez ce zic. De câteva ori pe săptămână eu și iubitul meu ne întindem cu picioarele încâlcite pe canapea și ne uităm la The Sopranos. Probabil l-ați văzut: Tony Soprano e șeful unei rețele mafiote italiene în SUA, are burnout și atacuri de anxietate. Personajul meu preferat e soția lui, Carmela, cu părul mereu coafat, unghiile pătrățoase făcute și spatele drept sub trei coliere groase de aur. Ea ține casa, crește copiii, înghite absențele și trădările soțului. Carmela e îndestulată, dar profund nefericită. Are totul, în afară de respect și afecțiune afecțiune. Suntem pe la mijlocul sezonului trei și nu știu ce urmează, dacă îl va părăsi sau nu. Dar știu ce s-ar întâmpla în viața reală, pentru că am văzut scenariul ăsta desfășurându-se de sute de ori, în versiuni diferite. Cât timp soția își face curaj să plece, soțul vine într-o zi și o anunță că pleacă el. Ea rămâne nu doar cu groapa în care și-a băgat cei mai buni ani din viață, ci și cu orgoliul asasinat. Fărâma de demnitate din pasul pe care ea se pregătea să-l facă a fost spulberată.

Am văzut acest scenariu în politică, în artă, în relațiile intime sau profesionale. Oamenii nu știu să-și spună stop, să renunțe la peretele pe care l-au construit, chiar dacă dau cu capul de el încercând să înainteze. Există situații fără ieșire, firește. Relații abuzive și locuri de muncă la care mergem ca să plătim facturile, pe acestea le exclud din ecuație. Vorbesc despre situațiile în care avem putere de decizie.

În 2022 când s-a închis revista DOR, nu-mi venea să cred, dar am înțeles că aceasta a fost singura decizie corectă în raport cu ceea ce și-a propus revista să fie. În schimb, am numeroase exemple de instituții și oameni care n-au avut curajul să încheie un capitol cu adevărat, să nu aștepte să fie alungați sau uitați. Să plece cât însă sunt aplaudați, nu compătimiți.

Câți autori de filme, seriale sau cărți n-au știut să se oprească după una sau câteva ediții bune și au continuat să creeze același produs până s-a plictisit lumea de ei? Câți politicieni s-au ținut de tron până n-au fost decapitați (metaforic sau nu)? Câți oameni s-au agățat de alții ignorând termenul de valabilitate demult expirat și mirosul dulceag de hoit?

Cum știi că e timpul să pui punct? Eu folosesc un truc stupid, dar simplu, pe care l-am învățat de la iubitul meu cel înțelept. Zice așa: „când te întrebi dacă trebuie să faci duș sau nu, răspunsul este mereu da”. Însăși existența acestei întrebări e un răspuns. E la fel cu sfârșiturile. Dacă ai început să te întrebi, atunci simți că lucrurile nu se mai leagă. E normal să-ți gândești deciziile, să-ți dai un pic de timp. Nu e normal să treacă ani de zile, să lași întrebarea asta să-ți roadă toți pereții craniului pe interior, iar să rămâi într-o capcană doar pentru că e singura pe care o cunoști.

E sănătos să faci curățenie în viață din când în când și să arunci lucrurile care nu-ți mai vin. Pentru că numai un sfârșit neprefăcut și asumat poate face loc pentru alte începuturi.

Pinterest