Am vrut să uit, dar nu mi-au dat voie
Limba e o sabie
Am învățat rusa pe la patru ani, de la televizor. În casa noastră, ca în multe altele, se vorbea în română, dar din difuzoare se auzea mai mult rusa. Și „română” se zicea cu jumătate de gură și un fel de stinghereală — „moldoveneasca” băgată în noi în două cu frică nu se grăbea să plece nicăieri. Nu știu prin ce minune româna era permisă pe manuale.
Sunt niște clișee, dar le-am trăit pe toate: „говори на нормальном языке”, trecutul la rusă când în grupul de mulți copii din sat venea câte unul de la Bălți, rușinea dacă nu o vorbeai suficient de bine sau nu știai vreun cuvânt în limba lor.
În tinerețe am trecut ca toți prin faza unionistă, mai ales că am învățat în România. Atunci mă încăpățânam nici să n-aud, nici să nu vorbesc rusa. Apoi m-am lecuit. Am revenit acasă, am mai călătorit și am început să văd limba asta printr-o prismă ușurel capitalistă. Că orice limbă e un avantaj, nu? Că așa mi-am găsit mai ușor de lucru și pot să mă conectez cu mai mulți oameni. Că ce bine ar fi să trăim cu toții în pace și să ne înțelegem bine „indiferent de limba vorbită”. Mă uitam cu spaniolii la filmele sovietice clasice și ascultam muzică rusească din nostalgie.
Aveam prietene care refuzau să le răspundă în rusă vecinilor și nu înțelegeam cum e posibil. Probabil pentru că nu am trăit toată viața cu ei în coaste. Citeam articole pe platforme de limbă rusă de la Chișinău despre cum drepturile vorbitorilor de rusă nu-s respectate în Moldova și dădeam ochii peste cap. Hai să lăsăm odată problema asta cu limba și să fim toți prieteni și să ne integrăm mai repede în UE, nu vreți?
Ce naivă eram. În februarie 2022 lumea în care eram prieteni s-a sfârșit. (Și da, nu înțeleg nici eu de ce nu s-a sfârșit încă din 2014.) De atunci mă încordez când aud rusa pe stradă. Schimb canalul când vine de la televizor, fac skip când îmi răsare în reelsuri.
Încerc să continui să citesc în rusă, dar mi se dă tot mai greu. Am renunțat la scriitori pe care îi iubeam, mai ales la cei care au ales să tacă (Marina Stepnova) sau au spus că „tata (Putin) e capul familiei și el trebuie să decidă” (Tatiana Tolstaya). Simt că am pierdut multe, dar mă bucur că m-am scuturat de naivitate. Am pierdut incomparabil mai puțin decât alți oameni.
Limba e o armă politică, de multe ori mai puternică decât tancul. Cu ea intri mai ușor în capul oamenilor și-i aduci în piață. Propaganda curge din televizoare și nu numai la știri. Serialele rusești te învață că cei care se duc la război să omoare alți oameni sunt eroi, că femeia poate fi ea independentă, dar tot nu e împlinită fără un bărbat și familia tradițională alături. Muzica rusească te învață ce înseamnă să fii „mujîk”.
Am încercat să fac pace cu limba rusă și trecutul prin care a ajuns la noi, dar nu mi s-a dat voie. Mi s-a amintit că marea cultură rusească a fost un cal troian perfect pentru propagandă, iar „sufletul rusesc”, atât de greu de înțeles, era pur și simplu întunecat și opac.
Rănile vechi au ieșit la suprafață și dor cu atât mai mult, cu cât mai des cad bombe în țara vecină. Și se aud tot mai aproape, tot mai aproape.
