Altarul tinereții noastre

Acum câteva luni scriam că am devenit obsedată de vârstă. Se pare că nu sunt singura. Ar fi naiv din partea mea să cred că aceste gânduri vin din interior și n-au fost cultivate meticulos de cultura în care trăiesc. Dar când am văzut că și Spotify îți dă listening age am știut că suntem o societate obsedată de vârstă. Cei care au primit 76 de la aplicație au sharuit asta cu un haha suspect, iar cei care au primit 21 au luat-o ca pe o virtute, ca pe un semn al tinereții lor veșnice, sufletești sau altfel.

Oare cum calculează algoritmii vârsta de ascultare? Dacă asculți Mozart ai peste 300 de ani? Și câți ai dacă asculți Baby Shark – 5 sau 35? Sper să nu aflăm niciodată. Dar nu pot să nu observ tendința noastră să aplicăm o cifră peste fiecare capitol al vieții noastre, iar apoi să-l împachetăm frumușel și să-l punem într-o cutiuță cu toate atributele care-i corespund.

Să construim un altar pentru tinerețea veșnică și să îmbătrânim inevitabil închinându-ne la el.

Obsesia noastră cu îmbătrânirea nu e nouă, de la Dorian Grey la Albă-ca-Zăpada și mărul otrăvit, înaintarea în vârstă e rea și indezirabilă pentru adulți.

Dar în ultimul timp iluzia tinereții e tot mai accesibilă, a fost înghițită de sistemul capitalist și ne este regurgitată sub formă de creme, tratamente, injecții, antrenamente istovitoare și operații estetice „aproape” invizibile. Așa că devine normal, aproape necesar, să-ți tai pielea de pe față și să ți-o coși la loc un pic mai trasă sau să vezi pe internet copii care se dau cu retinol și alte produse antiaging, să-ți pui baby botox la 20 de ani. Iar dacă nu te supui, Eva Longoria te va găsi și îți va transforma viața într-un film horror. Hitchcock ar fi mândru.

Îmbătrânirea e noul păcat capital, excepțiile devin norma, iar complimentul suprem este „nu arăți de loc a X ani!”. Așa cum în anii 2000 păcatul capital era să fii gras (mai țineți minte cum credeam că Britney era grasă aici?), azi cel mai grav pentru o femeie e să îmbătrânească. FORTY is the new FAT.

Mă întreb cum am ajuns aici cu toții. E oare pentru că a apărut Ozempic, medicamentul minune care face slăbitul mai accesibil? Sau poate pentru că în ultimii ani comentariile despre greutate au fost condamnate în discursul online. Dar poate și pentru că o mare parte din fatphobia noastră s-a deghizat abil în grija pentru propria sănătate.

Sau poate pentru că în sfârșit avem de toate și nu ne-a rămas decât să descoperim Sfântul Graal, tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, să cucerim și această ultimă frontieră a umanității, ca milionarul acela foarte creepy care foarte tare nu vrea să îmbătrânească.

E greu să reziști într-o lume anti-aging, să nu te trezești peste noapte cu gândul că un bisturiu ți-ar putea rezolva problemele. E mult mai ușor să-ți faci un facelift decât să lupți împotriva corului de voci care ți-l sugerează.

Și probabil chiar vei avea de câștigat la nivel individual în urma intervențiilor estetice, dacă ai noroc și nu rămâi cu sechele. Dar la nivel colectiv fiecare femeie care-și mutilează corpul în numele frumuseții înseamnă și mai multă presiune pe restul, cele care nu vor sau nu au resurse să o facă.

Ridurile, firele albe și pielea lăsată sunt semne ale timpului. Depinde de tine dacă alegi să le vezi ca greșeli care trebuiesc corectate cu orice preț sau ca simboluri ale rebeliunii, nesupunerii și unei vieți trăite conform propriilor reguli.

Autoportret de artista Kiki Smith