„Când ai să crești mare ai să înțelegi”

Acum știu de ce plâng femeile

„Când ai să crești mare ai să înțelegi”, îi spune Lina fiicei ei în documentarul Tata, a cărui regizoare și protagonistă este. Răspunsul vine la final, la întrebarea naivă și insistentă a copilei: „de ce plângi, mama? de ce plângi?..”, în timp ce Lina își șterge lacrimile. Filmul spune povestea intimă a unei familii și a traumelor transmise de la o generație la alta. E tulburător mai ales pentru că arată cum victima poate fi abuzator în același timp, dar și cum salvarea unui om poate însemna condamnarea altuia.

„Când ai să crești mare ai să înțelegi.” Am auzit fraza asta de sute de ori.

O vedeam pe mama sau pe mătușile mele plângând, așa, din senin, și nu înțelegeam. Plângeau la rău, dar și la bine. Când veneau la serbările organizate în clasele primare, în special de 8 martie (ziua mamelor) lacrimile le trădau din secunda în care ziceam „bine ați venit, dragi părinți”. Plângeau la nunți și când suflam lumânările pe tort, când un copil învăța un cuvânt nou sau îi ieșea un dinte, când cineva scotea la lumina zilei o amintire veche și frumoasă.

Din punct de vedere al parentingului modern, nu știu dacă e corect să spui unui copil „când ai să crești mare ai să înțelegi”. Dar acum știu că e adevărat.

Am avut nevoie să intru în pielea lor, să văd la orizontul îndepărtat cei 40 de ani, poate mijlocul vieții dacă am noroc, ca să înțeleg de ce plâng femeile.

Până în acest punct cei mai mulți dintre noi deja duc povara grijii pentru copii și pentru părinți în același timp. Am trăit deja câteva pierderi inevitabile. Telefoanele au sunat cu vești bune, dar și cu anunțuri care ne-au făcut să ne prăbușim. Am învățat că oricât de tare ne-am dori, de multe ori suntem neputincioși să-i ajutăm pe cei dragi când sunt bolnavi și nu vom putea, cu toată voința noastră, să-i tragem înapoi de mână din lumea cealaltă.

Am acumulat mici dureri în corp și am descoperit șocați primele fire albe, am văzut sub ochii noștri cum deciziile pe care le-am luat acum zece ani cu siguranța unui rege înțelept azi par absurde. Încă ne bucurăm de tinerețe și forțe, dar știm că ceva s-a schimbat. Am pierdut naivitatea tinereții care ne amăgea că totul se supune voinței noastre. Atunci credeam că suntem ființe noi și curate, că nu cărăm cu noi locul și oamenii din care ne tragem – o foaie albă pe care o vom scrie așa cum ne place și cum am văzut la televizor. Nu știam că foaia venea pe jumătate mâzgălită.

Credeam că vom reuși să evadăm din condițiile problemei, iar soluția ne va salva. Nu știam că ne așteaptă plafoane de sticlă pe care nu vom fi capabile să le spargem.

Acum, la fel ca mamele și mătușile, noastre am înțeles că nimic nu e veșnic. Iar atunci când trăim un moment banal, un gest cotidian care înseamnă ceva pentru noi, bucuria lui e amestecată cu înțelegerea viscerală a faptului că e trecător și poate nu se va mai repeta niciodată. Dacă avem noroc va trăi în memoria celor care mai rămân. Iar plânsul e o bornă a acestor clipe, un reminder că am fost aici, am simțit și am udat pământul cu lacrimile noastre.

Captură din filmul documentar Tata, de Lina Vdovîi