Acasă
farfurii frumoase vs farfurii folosite
Țin minte exact momentul când am început să-mi doresc o casă. Eram într-un magazin second hand și brusc m-am oprit să mă uit la niște farfurii. Mi s-au părut frumoase. Mi le-am imaginat pe masa mea, în casa mea, iar din ele mâncau oamenii mei dragi.
Imediat i-am trimis un mesaj unei prietene care știa că nu sunt omul care și-a dorit vreodată farfurii. În copilărie dădeam ochii peste cap de fiecare dată când mama cumpăra veselă, în timp ce acasă aveam un dulap ghiftuit cu tot felul de farfurii, boluri și platouri, folosite în proporție de 12% și numai de sărbători. Mâncam fericită din cutii de carton sau de pe șervețele. Și deodată, la nici 30 de ani împliniți, m-am oprit să mă uit la niște farfurii.
„Congrats, you’re nesting!”, mi-a răspuns prietena mea la mesaj.
Nu am cumpărat farfuriile și nici nu țin minte cum arătau, dar țin minte senzația de șoc în timp ce ieșeam din magazin și înțelegeam că ceva s-a schimbat în fundamentul ființei mele.
Începeam să-mi doresc o casă a mea.
Cred că de atunci o tot caut. Unele au fost prea întunecoase, altele prea scumpe, unele de tranziție, doar se prefăceau că sunt casa mea. Unele m-au scuipat afară și mi-au spus „aici nu e locul tău”. Așa în ultimul deceniu m-am mutat de cel puțin șapte ori și încă nu m-am statornicit definitiv. Ce-ți dorești cel mai mult nu vei avea niciodată. Sau poate anume absența obiectului dorinței o face atât de arzătoare?
Mă gândesc la părinții mei, care și-au făcut casa cu mâinile lor – cum să te muți vreodată din casa pe care ai construit-o cărămidă cu cărămidă? Mă gândesc la oamenii din Palestina care și-au pierdut casele, probabil pentru totdeauna. Și la cei din Ucraina, alungați din case, omorâți sau înghețând în propriile case. Mă gândesc la toți cei care și-au dorit o casă, așa ca mine și ca cei dinaintea mea, ca prima femeie care a intrat într-o peșteră și a zis „ne stabilim aici”. În casele noastre căutăm protecția și siguranța, izolarea necesară, răgazul, înțelegerea.
În anii care au trecut din momentul crucial cu farfuriile în magazin am tot admirat casele prietenilor mei, care și-au făcut cuib în apartamente închiriate, care au dat ultimii bani pe casa visurilor și și-au făcut-o așa cum au vrut, cu toate pozele și amintirile înșiruite pe pereți.
În timp am învățat să nu mai caut un acasă definitiv și perfect, cu farfurii frumoase și geamuri mari. Am învățat nu cei patru pereți fac o casă.
Casa o fac oamenii. Indiferent dacă locuiesc acolo sau sunt invitați. În casa visurilor vin prieteni dragi și familie, vecini, oameni pe care-i cunosc mai puțin și cu care nu sunt de acord. Să stăm de vorbă cu o felie de pizza și apă de la robinet, nu șapte feluri de bucate muncite o singură persoană care acum picură de oboseală. Farfuriile frumoase vor aștepta, important e să nu le aștept eu pe ele ca să fac un acasă.
Acasă e și locul unde mă simt bine. Cum spune Virginia Woolf, e locul în care am o cameră doar a mea și niște bani puși deoparte, mai ales dacă vreau să scriu. E locul unde apa caldă de la duș nu vine rece dacă o închizi un pic și unde pot umbla fără sutien. Unde nu mă simt vinovată dacă stau degeaba și mă vede cineva. De unde pot pleca și reveni oricând vreau, unde pot să mă trântesc pe podea sau într-un fotoliu și să mă uit în pod cinci minute după o zi încărcată. Acasă e locul unde vreau și pot l-au învins pe trebuie.
