13 vs 36

scurt exercițiu de recunoștință

E sâmbătă dimineața și mă trezesc un pic mai târziu decât de obicei. Dau la o parte perdeaua grea de in alb și deschid geamul – intră răcoare, iar prin ochiul albastru însorit trece un avion în depărtare. Mai stau un pic în pat și mă uit la punctul alb, mișcător. În dreapta mea pe noptieră se înalță două turnuri de cărți, unele citite, altele noi-nouțe, iar altele abia începute, ca niște mere mușcate și uitate de un copil de trei ani. În sertar am creme de corp și balsamuri de buze, un ulei pentru masaj care miroase a iarbă și a lămâie. Cearșafurile încă sunt calde, R. tocmai a ieșit din ele și face ceva la bucătărie. Miroase a cafea, a cald și bine.

În momentul ăsta îmi dau seama că toate lucrurile astea mi le-am dorit cândva cu ardoare. Să trăiesc într-un oraș mare și frumos, să am hainele și cărțile, și cremele pe care le vreau. Să am o pisică. Iar pe bărbatul care face cafeaua nici n-am îndrăznit să mi-l imaginez.

Sunt rare și prețioase aceste momente, pentru că nu e ușor să apreciezi ce ai. Atunci când venim pe lume, pe lângă suflet, ochi, minte și organe, universul mai pune în noi și un vid, un ghem care se golește imediat ce-ți pare că l-ai umplut. Asta nu e neapărat rău. Cred că acest vid, această căutare nesfârșită a acelui „ceva” ne mișcă înainte, ne face să nu ne mulțumim cu puțin și să descoperim lucruri. Să tot cioplim în piatră până dăm de noi înșine.

Dar că nu putem trăi doar cu ambiția. E important și să ne oprim din când în când, să vedem dorința rotundă, împlinită și să zicem „ce bine că te-ai întâmplat, ce mult am făcut ca să ajung la tine!”. Cât ne uităm înainte, la viitor, să privim tot atât și în urmă, ca să nu uităm de unde am pornit.

Pentru mine singurul termen de comparație sunt eu cea de la 13 ani, o fată captivă într-un sat uitat de lume, legată cu funia de pământul pe care s-a născut. Cu ea mă compar și pentru ea îndeplinesc visele noastre. Iar ea ce-și dorea? Cel mai tare voia un… apartament! De fapt, cred că-și dorea mai degrabă să nu fie nevoită să aibă grijă de animale și să lucreze în grădină, ca mai apoi să-și curețe negrul de sub unghii. Închid ochii și văd acel apartament imaginar. Miroase a lemn și a piele chiar din antreu. Nu e foarte mare, dar e luminos.

Fata de 13 ani își dorea să locuiască la oraș, unul cu străzi largi și curate, clădiri albe care poartă istoria în ele, un oraș verde, în care se cântă și dansează.

Dar cel mai mult acea fată își dorea să stea cu nasul în cărți toată ziua. Să citească, să scrie, apoi să taie și să rescrie din nou, să se piardă cu orele în cărți și texte, așa cum făcea și atunci până se aprindea din nou lumina, sufla în lampa de gaz și mama îi zicea să strângă toate hârtiile înșirate pe podea și să așeze patul pentru culcare. Asta am ajuns să fac, să-mi petrec zilele cufundată în litere. Și, deși uneori mi-e greu și mă gândesc că mi-ar fi fost mai ușor cu caprele pe deal, în adâncul sufletului știu exact că asta e ceea ce-mi doresc să fac.

N-am schimbat lumea, sunt multe lucruri pe care încă mi le doresc și azi aspirațiile mele sunt foarte diferite. Dar știu sigur că fetei de 13 ani i-ar plăcea de mine, cea de la 36. Ar vrea să fim prietene, să-mi fie alături și să-mi soarbă fiecare cuvânt. Ar vrea să ajungă ca mine.

Mă opresc o clipă pe marginea patului, șoptesc un mulțumesc și-mi încep ziua.

Apreciați lucrurile pe care le aveți și drumul pe care l-ați parcurs până aici.

Și mergeți la vot.

Micul dejun, de Valentina Rusu Ciobanu, 1979